Tipărire

100 de ilustrații pentru predici (V)

Traducere: Cristina Ruţă

 

1. „...şi va fi în voi!”

Galileo: Eu sunt matematician, nu teolog!

Sagredo: Eşti OM! [aproape strigând]: Unde se găseşte Dumnezeu în sistemul tău cosmologic?

Galileo: În lăuntrul nostru. Sau – nicăieri. (Bertolt Brecht, Viaţa lui Galileo)

 

2. Centrul centrului

Fiica lui Alan Watts se plângea odată că nu putea vedea decât exteriorul lucrurilor. Şi cum se întâmpla că tocmai mâncau struguri, Watts a luat un cuţit şi a tăiat o boabă pe jumătate. Însă fiicei sale care acum gândea că reuşise să vadă în lăuntrul lucrurilor, i-a spus: „Să nu crezi că acesta este interiorul interiorului. E numai exteriorul interiorului.” Pentru a vedea „interiorul interiorului” ar fi trebuit să taie jumătăţile în sferturi ceea ce doar ar fi sigilat „interiorul interiorului” în optimi de boabă. Cu fiecare încercare de deschidere a centrului boabei de strugure, Watts nu reuşea decât să genereze alte „exterioare”, împingând „interiorul” şi mai adânc. (Calvin Miller, The Table of Inwardness, pag. 13)

3. Condiţionare

Nimeni nu poate avea o viaţă de rugăciune superioară calitativ timpului pe care în mod regulat îl pune deoparte pentru a se întâlni, singur, cu Dumnezeu. (Jack Taylor, Prayer....The Priority, pag. 80)

4.  Omul ca o amforă

Suntem vase. Dumnezeu ne-a creat ca receptacule ale Lui, dar, deşi Duhul este gata să ne inunde vieţile, mulţi rămân tot goi.

Carl Jung credea că nevroza majoră a timpului nostru este dată de absenţa lăuntricităţii. Serviciile divine, ca şi multe cărţi spirituale trădează o lipsă de adâncime. Peste tot vezi cărţi, casete audio şi video cu exerciţii de aerobică creştine, produse cosmetice creştine, diete creştine. Un show terapeutic creştin ne atrage către o Evanghelie a prosperităţii. (Calvin Miller, The Table of Inwardness, pag. 25)

5. El, nu eu...

În prefaţa la cartea sa Calea către desăvârşire, Sf. Teresa d’Avila implora biserica să înlăture din scrierile ei orice ar fi putut fi o ruşine pentru Hristos. Şi-l mai ruga pe părintele Presentado să-i corecteze, ba chiar să-i ardă scrierile dacă s-ar fi dovedit numai o mărturie a ambiţiilor personale. Sfânta ştia că Duhul nu ar fi locuit cu ea şi în ea dacă viaţa ei ar fi fost marcată de orgoliu.

6. Iertare

Frederick Buechner scria următoarele: când cineva îţi face rău, nu tu eşti cel care trebuie să sufere zvâcnetul umilitor al unei conştiinţe vinovate. Când ierţi pe cineva care ţi-a făcut rău, eşti scutit de efectul corosiv al obidei şi mândriei rănite de ambele părţi. Iertarea înseamnă libertatea de a avea din nou pace cu tine însuţi şi de a te simţi din nou bine în prezenţa celuilalt.

7. Decizie efectivă

Era o şcoală Zen în Japonia, unde băieţii erau instruiţi în disciplina meditaţiei şi, ca parte a acesteia, erau ţinuţi în izolare. Printre băieţii dintr-o grupă era şi unul care avea obiceiul de a şterpeli. Până la urmă, colegii au mers la maestru cu tot cu hoţ şi i-au spus solemn: „Am venit să vă spunem că am hotărât să părăsim şcoala pentru că nu-l mai putem răbda pe acest băiat!” Cu înţelepciune, maestrul Zen s-a apropiat de ei, i-a privit şi le-a spus: „Voi sunteţi nişte fraţi înţelepţi. Foarte înţelepţi. Şi sunteţi înţelepţi pentru că voi cunoaşteţi diferenţa dintre bine şi rău. Puteţi merge oriunde altundeva să studiaţi, dacă aşa vreţi, dar acest frate al vostru nici măcar nu distinge binele de rău şi cine îl va învăţa, dacă eu refuz? Băiatul va rămâne aici, chiar dacă voi toţi veţi pleca.” Se spune că un torent de lacrimi a spălat faţa băiatului şi dorinţa de a mai fura, pentru totdeauna.

8. Înfrânarea de la răzbunare

Atunci când ni se face o nedreptate, primul nostru impuls este de a răspunde, de a ne răzbuna. O atare reacţie, deşi întru totul omenească, este aproape fără excepţie eronată. „Iertarea”, spunea Epictet (filosof stoic), „este mai bună decât răzbunarea, căci iertarea este indicativul une naturi blânde, în timp ce răzbunarea este indicativul unei naturi neîmblânzite.”

Un exemplu dramatic ni-l oferă experienţa unui refugiat maghiar, căruia, pentru a-i proteja identitatea, îi vom spune Jospeh Kudar. Kudar era un tânăr avocat de succes, din Ungaria de dinainte de evenimentele din 1956. Un apărător fervent al libertăţii, s-a opus împreună cu prietenii său înaintării tancurilor sovietice pe străzile Budapestei. Când baricadele au căzut, Kudar a fost nevoit să părăsească ţara.

A plecat în Statele Unite, unde a ajuns fără nici un ban în buzunare, singur şi şomer. Timp de mai multe luni de zile, a încercat să îşi găsească o slujbă la un birou de avocatură, însă necunoscând legea americană, nu a primit decât refuzuri politicoase.

În cele din urmă s-a gândit că, cu noţiunile de limbă engleză pe care le deţinea, ar fi avut şanse să găsească un loc de muncă la o companie de import-export. Şi-a ales o astfel de companie şi i-a expediat proprietarul o scrisoare de intenţie.

Două săptămâni mai târziu a primit răspuns, dar nici că nu ar fi putut fi mai nepregătit pentru incisivitatea cuvintelor omului aceluia. Printre altele, i se spunea că şi dacă ar fi avut nevoie de cineva, pe el tot nu l-ar fi angajat din cauză că nici măcar să scrie corect în engleză nu putea.

După câteva clipe de zdrobire deplină, supărarea lui Kurt s-a transformat numaidecât în furie. Ce drept avea acest om nepoliticos, arogant să îi spună cu nu era în stare să scrie corect în engleză, când el însuşi era evident grosolan şi needucat – scrisoarea de răspuns era de la cap la coadă o eroare gramaticală!

Kudar s-a aşezat şi, roşu de furie, a scris un răspuns usturător, calculat să-şi facă fărâme destinatarul. După ce a terminat, a citit ce a scris şi mânia a început să dispară. Şi-a adus aminte de îndemnul biblic: „Un răspuns blând potoleşte mânia.”

Nu, nu avea să trimită scrisoarea aceea. Poate că omul acela avea dreptatea. La urma urmelor, limba engleză nu era limba lui maternă. Poate că avea nevoie de mai mult studiu. Poate că omul acela i-a făcut un bine deschizându-i ochii în această privinţă. A rupt scrisoare şi a scris alta. De data aceasta, şi-a cerut scuze pentru prima scrisoare, cu explicaţiile de rigoare legate de situaţia sa şi cu mulţumiri pentru faptul că i s-a atras atenţia că avea nevoie de mai mult studiu al limbii engleze.

Două zile mai târziu, a primit un telefon prin care era chemat la interviu, în oraşul New York. După încă o săptămână a început lucrul pe postul de corespondent. Ulterior, Joseph Kudar a ajuns vice-preşedinte şi membrul al executivului acelei companii, potenţial succesor al omului pe care îl urâse şi împotriva căruia căutase să se răzbune, preţ de o clipă, dar fără să cedeze.

9. Cinism

Jucătorul de la Chicago Cubbs, Andre Dawson, a trebuit să plătească o amendă de 1000 de dolari, deoarece contestase corectitudinea unei lovituri dictate de arbitrul Joe West. Pe cec, la rubrica referitoare la destinaţia banilor, a scris: „Donaţie pentru orbi”.

10. Iubeşte-ţi duşmanul

Prietenul, îmbrăţişează-ţi-l strâns, iar pe duşman, şi mai strâns, atât de strâns cât să nu mai poată face nici o mişcare. – proverb texan.

11. Ai milă

O mamă se apropie de Naopoleon cu intenţia de a căpăta iertare pentru fiul ei. Împăratul a răspuns că tânărul se făcuse vinovat de aceeaşi ofensă de două ori, iar dreptatea cerea moartea acestuia.

„Dar eu nu cer dreptate, ci implor milă!”

„Dar fiul dumneavoastră nu merită milă!”

„Sire, nu ar mai fi milă dacă ar merita-o şi milă e tot ce vă cer!”

„Bine. Voi avea milă.” Şi l-a achitat pe fiul acelei femei.

12. Demonii lui Luther

Martin Luther credea în demoni, dar şi mai mult credea în Dumnezeu. Marele imn al reformaţiunii, „Cetatea tare-i Dumnezeu”, publicat în 1529, a fost considerat „cel mai de seamă imn compus de cel mai de seamă om pentru cea mai de seamă perioadă din istoria Germaniei”, şi această pentru motive bine întemeiate. Reformaţiunea s-a dovedit una dintre cele mai marcante mişcări din istoria mondială. Însă mai înainte ca acest cântec de bătălie să fie compus, Luther a trebuit să poarte război împotriva propriilor săi demoni şi să-i alunge din viaţa sa. Luther se simţea cu totul nevrednic şi incapabil să poarte poverile preoţiei. Ocazional, Luther se autoflagela în încercarea de a se păzi de păcat. Adesea era urmărit şi hărţuit de Satana cu cohortele lui. Toate acestea până într-o zi, când citind Epistola către Romani, a înţeles sensul harului lui Dumnezeu, care nu poate fi primit decât prin credinţă. În acel moment şi-a dat seama că era îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu prin credinţă, iar nu prin faptele proprii.

13. Confortabili în prezenţa răului

În urmă cu câţiva ani, William Bennett scria o cărticică intitulată „Moartea indignării”. A fost un timp când societatea se manifesta cu indignare vizavi de comportamentul necorespunzător al oamenilor. Dar lucrurile s-au schimbat. Acceptăm defectele celorlalţi cu atâta uşurinţă că le acceptăm comportamentul necorespunzător fără nici o ezitare. Şi aceasta nu înseamnă că îi iertăm pe aceşti oameni, ci pur şi simplu le scuzăm comportamentul. Cu alte cuvinte, am uitat să mai roşim. Nu mai avem ruşine.

Ce se întâmplă atunci când oamenii nu mai au simţul ruşinii? Se întâmplă că în jur de 3 milioane de evrei sunt ucişi în camerele de gazare. Se întâmplă ca Jeffrey Dahmer să ucidă şi să mănânce 15oameni. Şi se mai întâmplă ca nişte copii de şcoală să îşi împuşte colegii, profesorii şi ofiţeri de poliţie.

Ce se întâmplă atunci când oamenii nu mai au nici un pic de ruşine? Devin dependenţi de droguri, se angajează în relaţii sexuale premaritale, şterpelesc din magazine fără nici o reţinere.

Ce se întâmplă atunci când oamenii şi-au pierdut simţul ruşinii? Oamenii ajung nişte monştri cărora nu le pasă de suferinţa şi prejudiciile pe care le provoacă.

Iar faptul cel mai cutremurător din Evanghelia după Luca este că oamenii ajung să se simtă atât de bine în prezenţa răului.

14. Legiune

Când Isus i-a cerut numele, el a răspuns: „Legiune”. O legiune romană era alcătuită din 6000 de soldaţi. Nici o îndoială că bietul om avusese ocazia să vadă o legiune romană în marş, iar în mintea lui torturată trebuie să se fi gândit că nu un demon, ci un regiment întreg trebuie să fi pus stăpânire pe el. – William Barcley, Teh Gospel of Luke, pag. 108.

15. Când a intrat Isus în cetate

Într-o conferinţă recentă, binecunoscutul scriitor Christopher Lasch îşi mărturisea uimirea vizavi de lipsa de principii morale şi valori umane din societatea actuală. Mulţi liberali din zilele noastre văd viaţa publică ca o competiţie amorală pentru obţinerea de profit şi putere, exilând moralitatea undeva  în zona privată a alegerilor şi „stilului de viaţă” personale. Ceea ce ne trebuie, spunea Lasch, este simţ înnoit al fraternităţii şi fraternizării, care nu este nici auto-îndreptăţitor, nici mânat de dorinţa de  exploatare a celorlalţi. În vederea păcii şi a bunăstării, avem nevoie să izgonim de la noi demonii lăcomiei, ai exploatării şi ai indiferenţei.

Când Isus vine într-un loc, nu numai că scoate demoni, dar El schimbă şi economia, pentru că îi schimbă pe oameni, valorile şi ţelurile acestora. Când Pavel predica Evanghelia lui Hristos în Efesul antic, argintarii şi toţi cei care beneficiau de pe urma comerţului cu suveniruri religioase şi statuete ale zeiţei Diana şi-au dat seama că economia lor risca declinul dacă religia lui Isus avea să aibă succes.

John Newton, cel care a compus imnul „Har uimitor”, atunci când Isus a pus stăpânire pe viaţa lui, a încetat să mai facă comerţ cu sclavi. Charles Colson, omul de încredere al lui Nixon, după ce s-a convertit şi-a devotat viaţa lucrării în penitenciare. Ce s-ar întâmpla cu veacul nostru stăpânit de lăcomie, dacă Isus ar pune stăpânire cu adevărat pe vieţile noastre şi ne-ar elibera de demoni?

16. Să fie diavolul sau o boală?

În societatea politicoasă a secolului victorian nu se dorea aducerea în discuţie a demonilor şi a demoniacului. În cultura noastră liberală, de înaltă educaţie, am fost învăţaţi să credem că păcatul s-a datorat în mare măsură ignoranţei, răul putând eradicat pe calea educaţiei. În timpurile noastre cu rafinate cunoştinţe de psihologie, am căutat să evităm limbajul antic religios şi mitologic despre demoni şi rău, preferând în schimb termeni ca reprimare, impulsuri, sublimare, instincte, complexe, fobii, regres, nevroză, psihoză, maniaco-depresivitate, schizofrenie, ca să amintim numai câţiva.

Dacă ne-am arătat suspicioşi vizavi de vraci şi exorciştii religioşi şi consilierii spirituali, implicit am acordat încredere psihiatrilor, psihanaliştilor, psihologilor, terapiei în grup. Dacă ne-am îndoit de rugăciune, meditaţie şi convertire, atunci am avut încredere în amfetamine, barbiturice şi tranchilizante, ca să nu mai vorbim de alcool, cocaină şi marijuana.

Rămâne de discutat dacă demonii şi demoniacul sunt sau nu recunoscute la scară largă, în aceste timpuri, dar că erau ceva cu totul comun pe vremea lui Isus, nu e nici o îndoială. Atunci, când majoritatea bolilor erau atribuite păcatului, nu era decât un pas mic până la atribui fără excepţie tulburările mentale sau epilepsia forţelor demonice care se aflau în persoana suferindă. Astfel, pentru a vindeca pe cineva suferind de demenţă sau schizofrenie sau melancolie, vindecătorul trebuia să aibă puterea nu numai de a numi demonul, ci şi de a-l alunga din viaţa celui apăsat.

17. O lume fără tătici

Cu circa 10 ani în urmă, David Popenoe scria un articol intitulat: „O lume fără tătici”, în care oferea nişte statistici mai degrabă deprimante: în numai 3 decade, 1960-1990, procentul de copiii care au crescut departe de tatăl biologic, s-a dublat de la 17% la 36%.

Într-un alt articol, „Tătici pentru America rămasă fără tată”, dr. Scott J. Larson consemna: „Unul din doi copii americani creşte fără tată, iar în oraşele din centrul ţării, doar unul din 5 copii locuieşte împreună cu tatăl.”

Poate că misiunea cea mai critică pentru societatea noastră o găsim înscrisă în Epistola lui Pavel către Corinteni: „Căci chiar dacă aţi avea zece mii de învăţători în Hristos, totuşi nu aveţi mai mulţi părinţi, pentru că în Hristos Isus, eu am devenit tatăl vostru.” (1Cor. 4:15, NIV). Pavel ştia că aceşti oameni nu aveau nevoie doar de un alt învăţător, ci, mai mult, de un tată. Nu poţi fi tată la foarte mulţi, însă Pavel ştia că Dumnezeu la aceasta l-a chemat, ca să fie tată pentru unii din Corint.

 

18. Adevărul

În zilele acestea este foarte greu să ştii în cine să mai crezi. Toţi încearcă să ne conducă la versiunea lor despre adevăr. Un proaspăt absolvent la Liceul Eagle Rock a câştigat premiul I la Expoziţia Ştiinţifică, desfăşurată în Idaho, demonstrând cât de mult suntem influenţaţi de alarmiştii care provoacă panica prin pseudo-ştiinţă. În proiectul său, tânărul le cerea oamenilor să semneze o petiţie prin care se cerea controlul strict sau restricţionarea totală a substanţei chimice „monoxid de dihidrogen”, din următoarele motive:

  1. Poate provoca transpiraţia abundentă sau chiar vărsături.
  2. Este o componentă majoră a ploilor acide.
  3. În stare gazoasă poate provoca arsuri grave.
  4. Inhalarea accidentală poate fi fatală.
  5. Contribuie la procesele de eroziune.
  6. Diminuează eficienţa frânelor de la automobile.
  7. A fost descoperită în tumorile bolnavilor de cancer, în ultimă fază.

Elevul a întrebat 50 de oameni dacă sprijină petiţia.

43 au fost de acord.

6 nu s-au pronunţat.

Doar unul a ştiut că substanţa de care era vorba nu era alta decât ... apa.

19. Trinitatea derutantă

Adâncit în gânduri pe marginea doctrinei despre Trinitate, Augustin se plimba pe plajă, când a zărit un băieţel cu o găleată, făcând ture-ture pentru a umple o groapă mică. Augustin l-a întrebat ce face acolo. Băiatul a răspuns: „Încerc să aduc oceanul în groapa aceasta.” Atunci Augustin şi-a dat seama că şi el încerca în zadar să-l cuprindă pe Dumnezeul infinit cu mintea lui finită.

20. Povestea prinţului

Soren Kierkegaard, marele teolog danez, ne relatează povestea unui prinţ care căuta o fecioară potrivită pentru a-i fi regină. Într-o zi, în timp ce trecea prin satul în care îl trimisese împăratul, cu treabă, ochii i s-au oprit asupra unei fete prea-frumoase, din sectorul sărac al acelui loc. În zilele ce au urmat, nu de puţine ori a avut ocazia să o mai vadă pe acea tânără frumoasă de care până la urmă s-a şi îndrăgostit. Toate bune şi frumoase, doar că nu ştia cum să-i ceară mâna?

Ar fi putut să îi poruncească să se căsătorească cu el. Dar chiar şi un prinţ îşi doreşte ca mireasa lui să consimtă liber şi nesilită de nimeni să îi fie soţie. Sau ar fi putut să se îmbrace în uniforma cea mai frumoasă, să meargă la fată, acasă, cu trăsura regală, trasă de 6 cai. Dar dacă proceda aşa, atunci nu ar fi putut fi sigur dacă tânăra îl iubeşte sau e doar copleşită de splendoarea regală. După cum poate deja v-aţi dat seama, prinţul a venit cu o a treia soluţie: şi-a dezbrăcat roba regală, s-a mutat în sat, intrând nu cu coroana pe cap, ci  îmbrăcat în straie ţărăneşti, a trăit în mijlocul sătenilor, cunoscându-le grijile şi preocupările, învăţându-le limba. Cu timpul, tânăra a ajuns să îl iubească pentru el însuşi şi pentru că el o iubise mai întâi.

21. Tertullian despre Trinitate

Tertullian, unul dintre teologii bisericii primare, a căutat să prezinte trinitatea printr-o metaforă. Dumnezeu Tatăl este ca rădăcina adâncă, Fiul este ca vlăstarul care odrăsleşte pe lume, iar Duhul este ceea ce răspândeşte mireasma şi frumuseţea.

22. Cele 3 cercuri concentrice ale vieţii de creştin

Aşa cum văd eu lucrurile, viaţa de creştin trebuie să cuprindă trei cercuri concentrice, fiecare la locul care i se cuvine. Cercul exterior este descris de o teologie corectă, ortodoxie biblică şi curăţia bisericii vizibile. Acesta este primul cerc, dar dacă aceasta ar fi totul, atunci nu am avea nimic mai mult decât un alt sad de mândrie spirituală.

În cel de-al doilea cerc trebuie să se găsească pregătirea intelectuală şi capacitatea de înţelegere a generaţiei din care facem parte. Însă doar aceasta nu conduce decât la intelectualism, care la rândul lui nu este decât sad de mândrie spirituală.

În cercul interior trebuie să se afle o inimă smerită, dragostea pentru Dumnezeu, atitudinea de închinăciune către Dumnezeu. Este nevoie de trăirea zilnică a realităţii unui Dumnezeu despre care ştim că este. Aceste trei cercuri trebuie bine stabilite, evidenţiate şi corelate. – Francis Schaeffer, No Little People.

23. Este o taină şi aşa va rămâne pentru totdeauna

Garrison Keillor spunea despre iubire: „Să nu ne gândim că am reuşit să pricepem ce e iubirea: este o taină şi aşa va rămâne pentru totdeauna.”

„Nu este o problemă, este o taină şi aşa va rămâne pentru totdeauna.” Nu vă deranjează câtuşi de puţin insinuarea că ar fi lucruri din viaţă pe care nu le-am înţeles şi nici nu le vom înţelege vreodată? Nouă care am progresat până acolo că ne-am dotat automobilul personal cu fax şi ne putem trimite mesaje de pe Venus, nu putem fi întru totul deschişi la posibilitatea că sunt anumite lucruri care au fost şi vor rămâne taine pentru noi.

Cam aşa stau lucrurile şi cu subiectul Trinităţii. Ne-am dori o analogie care să ne descopere realitatea cu claritate de cristal, o declaraţie concisă care să descurce iţele minţii noastre încurcate de incomprehensibilitatea subiectului, pentru a putea apoi trece la următoarea problemă. Trinitatea, însă, rămâne deasupra încercărilor noastre de cuprindere cu mintea noastră – o taină, pentru totdeauna.

24. Preţul libertăţii

La data de 3 iulie 1776, cu o zi înainte de semnarea Declaraţiei de Independenţă, George Washington îi trimitea soţiei sale o scrisoare în care anticipa greutăţile care aveau să urmeze.

Iată pe scurt conţinutul scrisorii: „În câteva zile, vei vedea o declaraţie statuând motivele care ne-au împins să pornim această revoluţie extraordinară şi care ne vor îndreptăţi în ochii lui Dumnezeu. Sunt deplin conştient de truda şi sângele şi bunurile care ne vor costa această declaraţie, precum şi susţinerea şi apărarea acestor deziderate. Da, prin toată această negură, pot întrezări razele de lumină şi glorie copleşitoare!”

25. America

„America înaintează azi în virtutea impulsului dat de înaintaşii temători de Dumnezeu. Iar când acel impus va fi epuizat, Dumnezeu să ajute America!” – gen. Omar Bradley.

26. Declinul şi căderea Romei

Edward Gibbon identifica drept cauze ale căderii imperiului roman următoarele:

  1. Ascensiunea vertiginoasă a ratei divorţurilor. Subminarea demnităţii şi sanctităţii familiei – celula societăţii.
  2. Taxele din ce în ce mai mari şi cheltuirea banilor publici pe pâine şi circ gratis pentru creşterea popularităţii.
  3. Goana nebună după plăceri. Sporturile de la an la an mai intense şi mai brutale.
  4. Producerea de armament greu, când de fapt duşmanul adevărat se afla în interior – decadenţa oamenilor.
  5. Degradarea religiei – credinţa diluată într-o simplă formă, pierderea contactului cu realitatea şi a capacităţii de a călăuzi şi învăţa oamenii.

27.  Comentariu

Spre sfârşitul cap. 9 din Luca, citim despre ultima încercare a lui Isus cu Ierusalimul. Pe drum, s-a întâlnit cu 3 oamenii care ar fi vrut să Îl urmeze şi pe care Isus  îi avertizează că lucrul acesta îi va costa foarte mult: veţi rămâne fără adăpost, vă veţi lăsa familiile în urmă şi va trebui să daţi uitării tot ce ţine de viaţa voastră de până acum. Cei trei, cu o clipă înainte foarte siguri pe ei, acum ezită. Această istorie este despre angajarea hotărâtă şi defectivă şi ne vorbeşte despre Isus care „Şi-a îndreptat faţa hotărât” şi cei trei care „s-au uitat înapoi”.

28. Venirea unei alte împărăţii

John Wycliff a avut viziunea unei Biblii în limba engleză vorbită de semenii săi. Dar dogmatiştii ancoraţi în trecut l-au ucis pentru aceasta. John Huss a năzuit la o viaţă creştină călăuzită de Scripturi. Tradiţionaliştii l-au ars pe rug. Martin Luther a fost trezit la o nouă realitate de harul lui Dumnezeu – o trezire neîmpărtăşită şi de conaţionalii săi care profitau de status quo. În consecinţă, a fost hărţuit ani de-a rândul pentru că dezvăluise oamenilor un viitor mai bun.

Împărăţia venea, iar forţele trecutului nu o puteau birui.

29. Ucenic nu poţi fi decât în mijlocul oamenilor

Majoritatea oamenilor îşi desăvârşesc aptitudinile în comunitate. Aţi auzit de vreun muzician care să nu fi fost instruit şi susţinut de comunitatea lumii muzicale? Arătaţi-mi un atlet care să fi atins excelenţa de unul singur, separat de comunitatea gimnaştilor. Puţini oameni înţelepţi ajung înţelepţi fără înţelepciunea de secole, depozitată în biblioteci şi împărtăşită în centrele de învăţământ. Personalul medical au mai multe în comun cu ansamblurile şi simfoniile decât cu soliştii şi sonatele. Excelenţa necesită părtăşia în şi sprijinul unei comunităţi de oameni cu aceleaşi năzuinţe.

Tot aşa şi în biserica ce este premergătoare Împărăţiei cerurilor: puţini sunt cei care ating maturitatea creştină de unii singuri. Rareori este Biblia studiată cu sârguinţă fără ajutorul învăţătorilor. Rareori oamenii sunt mânaţi spre generozitate de propriile lor impulsuri.

30. Toţi vrem să fim la conducere

Nu de puţine ori ucenicii i-au făcut probleme lui Isus. Karl Barth spunea la un moment dat: „Sper din toată inima că niciodată nu voi ajunge barthian. Dumnezeu să mă păzească de barthianism!”

Discipolii lui Barth care nu puteau ţine pasul cu Barth cel viu, îl preferau pe cel static, din cărţile publicate. În felul acesta putea pune stăpânire pe Barth, îl puteau controla şi folosi pentru a-şi promova ideile.

Mulţi ucenici contemporani ai lui Isus se folosesc de El într-o manieră similară. Le place Isus dintr-o anumită carte mai mult decât Isus cel viu, pentru că un lider religios „tipărit” poate fi controlat şi manipulat. Dar Isus cel viu îţi poate cere lucruri la care nici nu te aştepţi, El deţine controlul, El este Domnul şi noi servii Lui.

31. Despre instruirea ucenicilor

Este mai bine să instruieşti 10 oameni decât să faci munca a 10 oameni. Dar este mai greu. – Moody.

32. Cost şi valoare

O religie care nu oferă nimic, nu costă nimic şi nu suferă nimic .... nu valorează nimic. – Martin Luther.

33. Preţ absolut

Un misionar predica undeva, într-o regiune săracă de pe continentul african. Misionarul a făcut apel pentru sprijinirea lucrării misionare în întreaga zonă şi i-a încurajat pe cei prezenţi să dăruiască tot ce puteau pentru construirea unei clădiri care avea să servească drept clinică şi locaş de închinare. La vreo două ore după serviciul divin, o tânără femeie a venit la misionar şi i-a pus înainte 40 de dolari pentru construcţie. Misionarul era mut de uimire. În minte i se contură întrebarea: de unde avea femeia aceasta o sumă de bani atât de mare, într-o regiune atât de strâmtorată? Şi a dat glas acestei nedumeriri pe cât de delicat posibil. Femeia i-a răspuns că mersese la un plantator înstărit şi se vânduse ca sclavă pentru tot restul vieţii ei. Astfel a găsit ea cu cale să se consacre în slujirea lui Hristos. Nu parţial, ci total. 

34. Consacrarea lui Pavel pentru Împărăţia cerurilor

De cinci ori am căpătat de la iudei patruzeci de lovituri fără una; de trei ori am fost bătut cu nuiele; odată am fost împroşcat cu pietre; de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine; o noapte şi o zi am fost în adâncul mării. Deseori am fost în călătorii, în primejdii din partea tâlharilor, în primejdii din partea celor din neamul meu, în primejdii din partea păgânilor, în primejdii în cetăţi, în primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii între fraţii mincinoşi. În osteneli şi necazuri, în priveghiuri adesea, în foame şi sete, în posturi adesea, în frig şi lipsă de îmbrăcăminte... şi pe lângă lucrurile dinafară, în fiecare zi mă apasă grija pentru toate bisericile. Cine este slab şi să nu fiu şi slab? Cine cade în păcat şi eu să nu ard? (2Corinteni 11:24-29).

 

35. Einstein şi biserica

Albert Einstein, matematicianul născut în Germania, urmărea cum ţinutul său natal ceda regimului dictatorial fascist instaurat de Hitler. Einstein se întreba de se va găsi cineva care să ia poziţie şi să se împotrivească lui Hitler. „Când hitlerismul a început să se manifeste în Germania, mă aşteptam ca universităţile să se opună.  Acestea l-au adoptat. Am tras nădejde că presa avea să-l denunţe....dar presa n-a făcut decât să-i promoveze ideologia. Rând pe rând, liderii şi instituţiile care ar fi trebuit să se împotrivească filosofiei naziste, s-au plecat smerit în faţa acesteia. O singură instituţie i s-a împotrivit în mod viguros: biserica creştină. Pe cea pe care cândva am dispreţuit-o, acum o iubesc cu o pasiune pentru care nu am cuvinte.” Angajarea bisericii în împotrivirea la rău l-a marcat profund pe Einstein. Acei oameni din anii 1930 au înţeles care era preţul acţiunilor lor şi nu au dat înapoi. Biserica de azi nu se poate lăsa mai prejos.

36.  Toleranţă în stil wesleyan

Invitaţia de a lua parte la Cina Domnului, în Biserica Metodistă Unită, este „Toţi cei care iubesc pe Domnul să vină!”. La originea ei stă filosofia lui John Wesley: „Gândim şi-i lăsăm şi pe ceilalţi să gândească.”

Nu am nici un drept de obiecţie la adresa unui om care gândeşte altfel decât mine, cum nu am faţă de unul care poartă perucă şi nu podoaba capilară naturală, aşa cum fac eu. Dar dacă îşi va da jos peruca şi îşi va scutura pudra în faţa mea, voi considera ca fiind datoria mea să mă disociez de acel om, făcând tot posibilul pentru a evita îngustimea de gândire şi bigotismul nefericit care îi face pe atâţia atât de reticenţi vizavi de posibilitatea ca lucrarea Domnului să se desfăşoare şi altundeva decât în grupul or. Noi gândim şi lăsăm şi pe alţii să o facă.

Când nepotul său, Samuel, fiul lui Charles Wesley, a devenit romano-catolic, John i-a scris: „Ori în biserica aceasta, ori în alta, puţin îmi pasă. În oricare poţi mântuit şi în oricare poţi fi pierdut. Lucrul de care mă tem, însă, este că tu nu te-ai născut din nou.”

37. La drum, cu bagaje puţine!

Folosirea rucsacului pentru lucrurile de călătorie m-a învăţat valoarea drumeţiilor fără prea multă greutate. Iată sfatul primit de la un specialist în trasee montane: pregăteşte-ţi pentru excursie trei grămezi de lucruri. În prima grămadă se vor afla lucrurile indispensabile. În cea de-a doua, lucrurile care ţi-ar plăcea să le ai cu tine, dar de care te-ai putea lipsi. În cea de-a treia grămadă pune acele lucruri care ţi-ar uşura considerabil viaţa pe traseu, dar fără de care te-ai descurca oricum. După aceea, abandonează ultimele două grămezi şi doar cu lucrurile din prima grămadă în spinare, porneşte la drum.

Aceeaşi recomandare le-a făcut-o şi Isus, ucenicilor. Călătoriţi fără surplus de bagaje!

38. Unul dintre secretele succesului

Andrew Tobias, autorul mai multor cărţi de finanţe, spunea următoarele: dacă aţi merge în fiecare în zi pe chei, unde sunt acostate iahturile personale, nu aţi găsi decât o mulţime de oameni nefericiţi. Unul se va plânge că nu poate porni motorul. Altul îşi revopseşte iahtul. Vedeţi dumneavoastră, lucrurile materiale nu aduc fericirea. Proprietăţile ne fac numai probleme. Nu vă împovăraţi cu prea multe lucruri materiale. Unul dintre secretele succesului în viaţă este să nu vă încărcaţi cu prea multe bagaje!

39.  Adevărata evanghelizare

Dacă vă doriţi să fiţi eficienţi în câştigarea de suflete pentru Hristos, trebuie mai întâi să le arătaţi oamenilor că vă pasă de ei. Evanghelizarea şi misionarismul sunt legate între ele. Nu scrie nicăieri că Isus s-a arătat unui om, din senin, şi  i-a spus „Eu sunt Mesia!”, după care a început să îi demonstreze cât de mult ţine la el. Nu, ci mai întâi, El le arăta oamenilor că Îi pasă de ei, după care le dezvăluia identitatea Sa.

Se povesteşte despre un om care se afla la bordul unui vas de croazieră. Ei şi într-o bună zi, s-a întâmplat că omul nostru a căzut în apă. Cum nu ştia să înoate, a început să strige disperat după ajutor. Şi s-a mai întâmplat că pe punte se aflau mai mulţi potenţiali salvatori care fuseseră martori la accident.  Primul era MORALISTUL, care imediat ce a avut loc accidentul, s-a repezit la valiză din care a scos un manual de înot pe care la aruncat peste bord, strigând nefericitului: „Frate, citeşte şi tu ce scrie la carte, urmează instrucţiunile şi totul va fi bine!”

Vecinul moralistului s-a întâmplat să fie IDEALISTUL care când a văzut că omul a căzut în apă, s-a aruncat imediat după el şi a început să înoate în jurul lui, spunându-i: „Fă ce fac eu şi totul va fi bine!” Un alt martor la incident, membru al BISERICII OFICIALE, i-a strigat celui din apă: „Ţine-te bine, frate! Ajutorul este aproape! Uite, cât de repede posibil, vom convoca comitetul şi vom discuta problema dumitale! Şi dacă vom face rost de banii necesari, vom trece şi la rezolvarea propriu-zisă a impasului!”

Pe punte se mai afla şi un reprezentant al ŞCOLII GÂNDIRII POZITIVE, care i-a strigat omului din apă: „Prietene, lucrurile nu stau pe cât de rău crezi. Gândeşte uscat!” Altul era REVIVALIST, care, în timp omul nostru dădea disperat dintr-o mână, cu cealaltă încercând să se menţină la suprafaţă, i-a strigat: „Da, frate, am văzut mâna pe care o tot fluturi. Dar cealaltă unde e? Vreau să văd şi cealaltă mână!” Şi în sfârşit, pe punte se afla şi un om REALIST, care imediat a sărit în apă, riscându-şi viaţa, şi l-a tras pe nefericit pe punte.

40. Evanghelizare prin prietenii

Se povesteşte despre un om, pe nume Ali Facid, carea avea o fermă mică şi o familie mare. Într-o zi, un preot budist a trecut pe la el şi i-a spus: ştii, există nişte pietre de preţ care se cheamă diamante şi dacă ai reuşi să faci rost de o astfel de piatră, ai fi un om bogat. Ali Facid a mers la culcare în acea seară, cu vorbele preotului stăruindu-i în minte. A devenit aşa de obsedat de acele diamante că simţea că trebuie să meargă în căutarea lor pentru a putea deveni un lider. Şi-a vândut ferma, şi-a lăsat familia la vecini şi a plecat în căutarea diamantelor. Au trecut luni de zile. Ali era la capătul puterilor, şi trupeşte, şi sufleteşte. Nu mai avea bani. Ajuns pe ţărmul unei mări, s-a aruncat în apă hotărât să nu mai calce pe acest pământ niciodată.

Între timp, omul care îi cumpărase ferma a cules din ţărână o piatră. A pus-o pe tocul ferestrei, fără să aibă habar de ce fel de piatră era. La câteva zile după aceea, din nou a trecut pe acolo preotul budist care, văzând piatra, şi-a spus: „Ali Facid trebuie să se fi întors din căutările sale.” Nu, veni răspunsul. Atunci de unde provine diamantul? Fermierul a răspuns: Am dat peste el în timp ce aram grădina.

Şi se mai spune – iar acestea nu sunt născociri ale oamenilor, ci lucruri veridice – că din grădina aceea provin diamantele ce înfrumuseţează coroanele regale din Europa şi Rusia. Chiar în grădina lui Ali Facid se găsea cuibul de diamante.

41. Evanghelizare

Un „vânător de capete” de executivi, care se ocupă cu racolarea de executivi pentru alte companii, îmi mărturisea: „Când pun ochii pe un executiv pe care vreau să îl angajez pentru o anumită companie, mai întâi îmi place să îl dezarmez. Îi ofer ceva de băut, îmi scot haina, vesta, îmi desfac cravata şi cu picioarele aruncate comod pe masă, încep o discuţie despre fotbal, baseball, familie etc., până când îl văd că s-a relaxat. Apoi, mă plec spre el şi-i privindu-l drept în ochi, îl întreb: „Care este scopul tău în viaţă?” E extraordinar cum executivii cei mai-cei mai sunt făcuţi praf de această simplă întrebare.

Ei, şi cum spuneam, zilele trecute îi luam interviu acestui individ, pe care deja îl adusesem acolo unde vroiam. În mijlocul discuţiei lejere despre fotbal, m-am plecat spre el cu întrebarea: „Care este scopul tău în viaţă, Bob?” Şi fără să clipească din ochi, Bob mi-a răspuns: „Să merg în cer şi să iau cu mine cât mai mulţi oameni cu putinţă.” Pentru prima dată în cariera mea, am rămas fără cuvinte.

42. Sarcina neglijată de biserică: evanghelizarea

„Evanghelizare” este un cuvânt frumos care şi-a pierdut farmecul (sau eficienţa). Cineva aflat în călătorie din Ierusalimul de ieri către Ierihonul de azi a căzut între tâlhari care l-au betegit şi l-au jefuit de toate, lăsându-l în drum pe jumătate mort. Ar fi nevoie de un samaritean oarecum pripit ca să se abată din drum şi să-l ducă la un han unde să îi acorde îngrijirile necesare. Şi aceasta este cu atât mai adevărat ţinând cont că o veritabilă procesiune de preoţi şi leviţi trecuseră pe acolo, nu numai refuzând să dea o mână de ajutor, dar chiar, ne pare rău s-o spunem, bucurându-se de soarta bietului om, ca fiind binemeritată.

43. În nici un caz nu aş recomanda creştinismul!

O veche cunoştinţă, acum în vârstă de 80 de ani, a trăit o viaţă de egoism perpetuu şi care, mai mult sau mai puţin, regret s-o spun, a fost cel mai fericit om pe care am avut şansa să-l cunosc. Din punct de vedere moral, nu e deloc simplu. După cum probabil că ştiţi deja, nu am fost mereu creştin. Şi nu am apelat la religie pentru a fi fericit. Am ştiut mereu că o sticlă de Porto poate satisface acest deziderat. Dacă vă doriţi o religie care să vă facă să vă simţiţi cu adevărat confortabil, în nici un caz nu v-aş recomanda creştinismul. – C.S. Lewis, God in the Dock, Essays on Theology and Ethics.

 

44. Iubeşte-ţi vrăjmaşul

Iubirea egalului este ceva omenesc – iubirea unui prieten pentru prieten, iubirea de frate a fratelui. Înseamnă a iubi ceea ce este iubitor şi de iubit. Şi lumea e numai zâmbet.

Iubirea pentru cei mai puţin favorizaţi de soartă este un lucru frumos – iubirea pentru cei ce suferă, pentru sărmani, pentru cei bolnavi, pentru cei rataţi, pentru cei de neiubit. Aceasta înseamnă compasiune şi mişcă inima lumii.

Iubirea pentru cei favorizaţi de soartă e lucru rar – să-i iubeşti pe cei care au reuşit acolo unde tu ai dat greş, să te bucuri cu cei care se bucură, iubirea săracului pentru cel bogat, a omului de culoare pentru omul alb. Lumea nu încetează să fie uimită de sfinţi.

Mai este apoi iubirea pentru vrăjmaşi – iubirea pentru cel care nu te iubeşte, ci te batjocoreşte, te ameninţă şi-ţi face rău. Iubirea celui torturat pentru cel care-l torturează. Aceasta este iubirea lui Dumnezeu care cucereşte lumea. – Frederick Buechner, The Magnificent Defeat.

 

45. Iubire

Iubind pe cel de neiubit, Tu m-ai făcut vrednic de iubit! – Augustin

46. Rugăciune

Ajută-mă, Doamne, să iubesc mai mult! Ajută-mă, Doamne, să nu mă tem să iubesc pe marginalizat, pe lepros, pe femeia însărcinată, dar nemăritată, pe trădător, pe cel ce iese din închisoare. Ajută-mă ca prin iubirea mea să redau credinţa celor dezamăgiţi, celor deziluzionaţi, celor văduviţi. Ajută-mă ca prin iubirea mea să dau mărturie pentru iubirea Ta. Şi fie ca în această zi să pot face o lucrare de pace pentru Tine! – Alan Paton, scriitor african, care a luat poziţie plină de curaj împotriva rasismului.

47. Adu-ţi aminte de mine

Atunci când îţi aminteşti de mine, înseamnă că ai purtat cu tine ceva din cel ce sunt, că am lăsat o urmă din cel ce sunt în cel ce eşti. Înseamnă că mă poţi aduce în minte chiar şi despărţiţi fiind de ani şi mile fără număr. Înseamnă că dacă ne-am reîntâlni, m-ai recunoaşte. Înseamnă că şi după ce voi muri, tu tot îmi vei putea vedea trăsăturile şi auzi glasul şi îmi vei vorbi în adâncul inimii tale...Căci cât timp îţi vei aduce aminte de mine, nu sunt cu totul pierdut. Când mă simt ca o nălucă, este faptul că tu îţi aduci aminte de mine ceea ce îmi conferă realitate robustă. Când sunt trist, îmi este consolare. Când sunt fericit, este parte din temeiul fericirii mele.

Dacă mă vei uita, voi pierde una din căile pe care îmi aduc aminte cine sunt. Dacă mă vei uita, o parte din cel ce sunt va pieri. „Doamne, adu-ţi aminte de mine atunci când vei veni în Împărăţia Ta!”, a spus tâlharul cel bun de pe crucea lui. Poate că nu mai este altă rugăciune în Biblie pe care să o putem spune atât de bine.  – Frederick Buechner

48. Compasiune

Uneori compasiunea este capacitatea fatală de a simţi cum este să trăieşti în pielea altuia. Este cunoştinţa faptului că pentru mine nu va putea fi nici pace, nici bucurie adevărată, până când nu va fi pace şi bucurie şi pentru tine!  – Frederick Buechner

 

49. Sfinţii

Dumnezeu, în sfânta-I flirtare cu lumea, din când  în când mai lasă să-i cadă batiste..... care se mai cheamă şi sfinţi. – Frederick Buechner

50. Existenţa lui Dumnezeu

Este la fel de cu neputinţă pentru om să demonstreze existenţa lui Dumnezeu, cum ar fi pentru Sherlock Holmes să demonstreze existenţa lui Arthur Conan Doyle. – Frederick Buechner

 

51. Religia

Religia arată către acea sferă a experienţei umane în care într-un fel sau altul, omul descoperă taina ca pe o chemare la a deveni peregrin pe pământ. – Frederick Buechner

52. Harul

Uneori harul lui Dumnezeu sună cam aşa: Iată viaţa ta. Ai fi putut să nu fii niciodată, însă eşti pentru că fără tine, lumea nu ar fi fost completă. – Frederick Buechner

53. O inima zdrobită

Ai grijă de viaţa ta, de sănătatea ta, ai grijă de tine. O inimă care sângerează nu este de nici un ajutor nimănui, dacă sângerează de moarte. – Frederick Buechner

54.  Pofta

Pofta este jinduirea după sare a unui om care moare de sete. – Frederick Buechner

55. Ziua de azi

În toată istoria universului, cu atât mai mult în toată istoria vieţii tale, nu a mai fost altă zi la fel ca cea de azi şi nici nu va mai fi. Astăzi este punctul către care au dus toate zilele de ieri, de când te-ai născut şi este punctul de la care vor porni toate zilele de mâine, până la moartea ta. Dacă ţi-ai da seama la maxim de cât de preţioasă este ziua de azi, aproape că nu ai mai fi în stare să o trăieşti. Şi doar conştient de cât de preţioasă este, s-ar putea spune că o trăieşti, cât de cât. – Frederick Buechner

56. Râsu-plânsu’

Râzi până la plâns. Plângi până când nu-ţi va mai fi rămas nimic decât să râzi de plânsul tău. La urma urmelor, e totuna. – Frederick Buechner

57. Ateul

Un ateu adevărat este doar acela dispus să îşi asume toate consecinţele faptului că nu există Dumnezeu. Ţinând cont de anumite lucruri pe care le considerăm ca fiind religie, acesta este un angajament cu totul şi cu totul semnificativ. Realitatea este că mulţi atei sunt credincioşi, fără s-o ştie. Pot crede la modul cel mai sincer că nu există Dumnezeu şi totuşi să trăieşti ca şi cum El există. Poţi crede cu sinceritate că Dumnezeu există şi de fapt, să trăieşti ca şi cum El nu ar fi. Cam aşa se petrec lucrurile..... – Frederick Buechner

58. Viaţa

Ascultă-ţi viaţa....Priveşte-o pentru taina de nepătruns care este. În momentele de plictis şi suferinţă, la fel de mult ca în momentele vibrante şi în bucurie, atinge, gustă, adulmecă-ţi calea către miezul sfânt, ascuns al vieţii, pentru că în ultimă instanţă, toate aceste momente sunt momente cheie, iar viaţa însăşi este har! – Frederick Buechner

59. Ceea ce ne dorim

Cu ocazia premierei filmului despre viaţa lui Gandhi, la încheiere, nimeni nu a scos nici un sunet. Era o tăcere mai profundă şi mai elocventă decât orice cuvânt care a fost rostit vreodată de oameni. Era în viaţa lui Gandhi ceva ce toţi îşi doreau.

60. Fii bun!

Luându-şi rămas bun de la nepotul său, Henry James a rostit următoarele vorbe de înţelepciune, deosebit de simple: „Willie, trei lucruri contează în viaţa omului. Primul este să fii bun. Al doilea este să fii bun. Al treilea: fii bun!”

61. Investirea viitorului

Oricât de importantă ar fi responsabilitatea de doctor, avocat sau om de afaceri, totuşi relaţiile omeneşti cu soţia, copiii şi prietenii rămân cea mai însemnată investiţie pe care o veţi face vreodată. La sfârşitul vieţii, nu veţi regreta nici că nu aţi luat un examen în plus, pe lângă toate celelalte, nici  că nu aţi câştigat un verdict în plus sau că nu aţi încheiat un contract mai mult...dar vă va părea rău de timpul pe care nu l-aţi petrecut cu soţia, copiii, prietenii..... – Barbara Bush

62. Îngrijorarea vs. munca

Motivul pentru care îngrijorarea omoară mai mulţi oameni decât munca, este că mai mulţi sunt cei care se îngrijorează decât cei care muncesc. – Robert Frost.

63. Îngrijorarea

...este un firişor de teamă care şerpuieşte prin minte până când sapă un canal în care se vor abate toate celelalte gânduri.

 

64.  Ce sens are să te îngrijorezi?

Iată filosofia de viaţă a lui Mickey Rivers, jucător la echipa de baseball Texas Rangers: „Nu are nici un sens să-ţi faci griji pentru lucrurile pe care le poţi controla, pentru că dacă le poţi controla, atunci de ce să te mai îngrijorezi? Şi nu are nici un sens nici să-ţi faci griji pentru lucrurile pe care nu le poţi controla, pentru că dacă nu le poţi controla, atunci la ce să te mai îngrijorezi?”

65. Tabelul grijilor

Dându-şi seama că temerile îi ruinau viaţa, o femeie şi-a trecut toate grijile într-un tabel. Astfel a descoperit că 40% dintre temeri nu aveau să se adeverească niciodată, 30% aveau de-a face cu hotărâri pe care nu le mai putea schimba, 12% erau legate de criticile celorlalţi la adresa ei, majoritatea neadevărate, 10% - de sănătate care cu fiecare grijă se deteriorează şi mai mult. 8% erau griji fondate, legate de problemele reale ale vieţii de zi cu zi.

66. Ascultă pe-ndelete!

Charles Swindoll era copleşit de prea multe angajamente înghesuite într-un interval de timp prea scurt. A devenit din ce în ce mai nervos şi stresat. „Mă răsteam la soţie, la copiii; la masă, înghiţeam cu noduri mâncarea, eram peste măsură de iritat de orice întreruperi imprevizibile....”, îşi aminteşte el în cartea Stress Fractures. „Nu a trecut mult şi totul în casă a început să îmi reflecte stilul zorit. Ajunsese de nesuportat.....Într-o seară, după cină, fetiţa cea mică a dorit să îmi povestească ceva ce se întâmplase la şcoală, în ziua respectivă....şi a început să turuie: „Tati, vreau să îţi spun repede-repede ceva!”

Imediat mi-am dat seama de frustrarea ei. I-am răspuns: „Scumpa mea, poţi să-mi spui tot ce vrei şi nu este nevoie să-mi spui repede-repede. Spune pe îndelete.” Nu am să uit niciodată răspunsul: „Atunci şi tu ascultă pe îndelete!”

67. La apus

„Îmi strâng uneltele: văzul, mirosul, pipăitului, auzul, gustul, intelectul. Noaptea s-a lăsat, truda zilei s-a încheiat. Mă întorc ca o cârtiţă în casa mea din ţărână. Nu pentru că aş fi obosit şi nu mai pot munci. Nu sunt obosit....Dar a apus soarele. [....]

Este datoria noastră să ne fixăm o ţintă dincolo de preocupările individuale, dincolo de obiceiurile plăcute, convenabile, mai presus de noi înşine, şi, nesocotind râsul, foamea, chiar moartea, să trudim zi şi noapte ca s-o atingem. Nu, nu s-o atingem. Sufletul care se respectă, de cum îşi atinge obiectivul, îl mută şi mai departe. Nu să ne atingem ţelul, ci niciodată să nu ne oprim din urcuş. Numai aşa îşi capătă viaţa nobleţea şi unicitatea.” (Nikos Kazantzakis, Report to Greco, pag. 80).

68. Curtea din spate

Adevărata fericire nu este câştigată, ci primită.

Erau doi fraţi, complet diferiţi. Mike era un om de afaceri de succes. Rich, muncitor sezonier ba pe la o fermă, ba pe la un trust. Mike este mereu preocupat de bunăstarea lui Rich şi încearcă să-l momească cu „traiul bun”: îi trimite lui Rich fotografii cu noua lui combină audio sau cu noua lui maşină. Într-o bună zi, campania a încetat odată cu primirea de către Mike a unui poster, cu o privelişte ce-ţi tăia respiraţia, luată din Parcul Naţional Grand Teton, şi pe spatele cărui poster Rich scrisese: „Curtea din spatele casei mele”.

69. Atunci când temerile se adeveresc

Ani de-a rândul  o femeie avusese probleme cu somnul din cauza fricii de hoţi. Într-o noapte, soţul a auzit un zgomot la parter şi a mers să vadă despre ce este vorba. Ajuns la faţa locului a dat peste un hoţ. „Bună seara!”, i-a spus stăpânul casei. „Mă bucur să vă văd. Vă rog să mă însoţiţi sus ca s-o cunoaşteţi şi pe soţia mea care de 10 ani se aşteaptă să vă întâlnească.”

70. Închinare

În 1990, o doamnă a intrat la Haagen Dazs din Kansas City Plaza ca să îşi cumpere îngheţată. În timp ce dădea comanda, în magazin a mai intrat cineva. Femeia, terminând de dat comanda s-a întors să vadă cine s-a aşezat în spatele ei şi a dat ochi în ochi cu Paul Newman. La vederea ochilor albaştri ai actorului a simţit cum i se topesc genunchii. A achitat comanda şi imediat a părăsit magazinul, cu inima bătându-i mai-mai să-i spargă pieptul. După ce s-a calmat, şi-a dat seama că uitase să îşi ia îngheţata. S-a întors la magazin în uşa căruia din nou a dat nas în nas cu Paul Newman. Acesta a întrebat-o: „Vă căutaţi îngheţata?” Pierdută cu totul, femeia a dat din cap că da. „Aţi băgat-o în geantă, odată cu restul.”

Când a fost ultima ocazie în care prezenţa lui Dumnezeu v-a făcut să uitaţi de tot ce se petrecea în jurul dumneavoastră? De vasele murdare, de meciul de fotbal, de contul din bancă, de îngheţată...?

71. Neaşteptatele întorsături ale vieţii

Nu încetez să mă minunez de neaşteptatele întorsături ce însoţesc viaţa. După o noapte de trudă, Isus îi spune lui Petru: „Du corabia la apă adâncă şi aruncă plasele.” Răspunsul sună atât de omenesc: „Doamne, toată noaptea am trudit fără să prindem nimic.” Însă întotdeauna rămâne o fărâmă de speranţă: „dar la cuvântul Tău, voi arunca plasa.”

Belşugul de peşte prins este atât de neaşteptat, atât de uimitor. Plasele încep să cedeze, corăbiile dau să se afunde sub greutatea peştilor şi atunci are loc revelaţia. Petru este uluit.

Un prieten îmi povestea despre o partidă de vânătoare de gâşte canadiene, în miez de iarnă, pe un lac îngheţat, la care a participat împreună cu alţi doi prieteni.  Toţi trei îngheţaţi bocnă, într-o barcă uşoară, de aluminiu, la pândă pentru ultimele minute de lumină în care mai puteau face ceva. Fără doar şi fără poate răbdarea le-a fost răsplătită. Deasupra capului au auzit un fâlfâit. Toţi trei şi-au aţintit puştile în sus şi au tras, doborând două gâşte. Timp de o clipă erau nebuni de bucurie, după care şi-au dat seama cu groază că una din cele două păsări avea să-şi prăbuşească cele 16 kg, cu o viteză de 90 mile/h  chiar în barca lor! Când impactul a avut loc, barca aproape că s-a scufundat! Câteodată chiar capeţi ce-ţi doreşti, dar dintr-un alt unghi decât cel la care te aştepţi.

Când Simon Petru a văzut câţi peşti s-au prins în plasele lui, spune Biblia, a căzut în genunchi şi a spus: „Doamne, pleacă de la mine căci sunt un om păcătos!” Petru a căpătat ce şi-a dorit, o răsplată bogată pentru o noapte de trudă, însă, între timp, a avut o revelaţie. Care a fost aceasta? Nu numărul mare de peşti prinşi, ci identitatea Omului care îl condusese la cea mai mare captură din viaţa lui! Nicicum nu ar fi putut Petru să se pregătească pentru o asemenea pescuire minunată, după cum îi spune şi Isus: „Simon, nu te teme, căci de acum înainte vei fi pescar de oameni.”

72. Religia începe cu simţul inefabilului

Începem să ne gândim la Dumnezeu pe ţărmul aspru al minţii, unde orice murmur amuţeşte brusc, unde nu mai ştim cum să tânjim şi unde uităm şi de smerenie. Numai cei ce ştiu să trăiască cu spiritul pe muchie de cuţit vor fi în stare să înainteze dincolo de ţărm, fără să ducă dorul certitudinilor cu care s-au obişnuit pe stânca artificială a speculaţiei. Nu speculaţia teoretică, ci simţul inefabilului face să se întrerupă problema problemelor. Nu evidenţa, ci ceea ce-i ascuns în evidenţă; nu înţelepciunea, ci taina care înconjoară proiectul universului; întrebările pe care nu ştim să le punem au turnat dintotdeauna gaz pe focul neliniştii omeneşti. Religia începe cu simţul inefabilului, cu conştiinţa unei realităţi care ne uimeşte înţelepciunea, care ne zdruncină conceptele. (Abraham J. Heschel, Omul nu e singur, ed. HASEFER, pag. 65-66)

 

73. Ascultă, Israele!

Nimic nu este mai binecuvântat în viaţa evreiască decât să spui Şema: „Ascultă, Israele, Domnul este Dumnezeul nostru, Domnul este Unu!” În toată lumea „poporul slăveşte Unicitatea Lui seara şi dimineaţa, de două ori pe zi şi cu sufletul cald spune Şema.” Glasul care strigă: „Ascultă este Unu”, revine, renaşte mereu. Este apogeul slujbei de la încheierea Zilei Ispăşirii. Este ultimul cuvânt care-i vine pe buze evreului înainte morţii şi pe care-l rostesc toţi cei de faţă în clipa aceea.  (Keduşa de Musaf de Şabat, cit. în Abraham J. Heschel, Omul nu e singur, ed. HASEFER, pag. 118)

  74. Atitudini omeneşti vizavi de solii lui Dumnezeu

În fiecare an, C.H. Spurgeon obişnuia să predice pentru orfanii săi o singură dată. Cu acea ocazie deosebită, mulţi veneau să-l asculte pe renumitul predicator şi să-şi aducă darul pentru orfelinat. După o astfel de întâlnire, se spune că, în timp ce ieşea din clădirea în care predicase, un individ din clasa „super-spiritualilor” cei înguşti la minte şi care caută nod în papură, l-a acostat cu acuza: „Dar, domnule Spurgeon, eu credeam că dumneata predici pentru suflete, iar nu pentru bani!”

Spurgeon a replicat grav: „Dar, domnule cutare, bineînţeles că predic pentru suflete şi nu pentru bani! Însă orfanii mei nu mănâncă suflete şi chiar dacă ar face-o, ar fi nevoie de cel puţin patru ca al dumitale pentru a sătura un singur copil!”

75. Noile priorităţi ale Împărăţiei şi firea cetăţenilor ei

Un om sfânt se afla în timpul meditaţiei sale de fiecare dimineaţă, sub coroana unui copac cu rădăcinile întinzându-se în apa râului, când a băgat de seamă că nivelul apelor râului crescuse şi un scorpion prins în rădăcinile copacului era pe punctul de a se îneca. Omul nostru s-a ridicat de la meditaţia lui pentru a salva scorpionul. Însă de fiecare dată când încerca să-l apuce, scorpionul îl ataca. Un alt om care trecea prin preajmă, l-a văzut şi i-a spus: „Nu ştii că acela este un scorpion şi că stă în firea oricărui scorpion să înţepe?” La care omul sfânt a răspuns: „Poate că aşa este, dar stă în firea mea să salvez şi acum, dumneata ai vrea ca eu să-mi schimb firea pentru un scorpion. doar pentru că acesta nu şi-o poate schimba pe a  lui?”

76. Nici o diferenţă

„Pentru mine nu e nici o diferenţă între timpul petrecut cu treburile cotidiene şi timpul petrecut în rugăciune: chiar şi în zgomotul şi zăngănitul de oale şi tigăi din bucătărioara mea, în timp ce mai mulţi îmi cer în acelaşi timp altceva, Dumnezeu e la fel de prezent ca atunci când sunt pe genunchi sau la Sfânta Împărătşanie.” (fratele Laurenţiu al Învierii, The Practice of the Presence of God , pag. 25).

77. Animal

            Se povesteşte că Frederick William IV, împăratul Prusiei, a mers odată să viziteze o şcoală, unde a pus câteva întrebări elevilor. Le-a arătat copiilor o piatră şi i-a întrebat din ce regn face parte. Copiii au răspuns: regnul mineral. Apoi a arătat către o floare şi a repetat întrebarea. Răspunsul: regnul vegetal. O pasăre s-a auzit cântând afară şi împăratul a dorit să afle şi regnul din care făcea parte zburătoarea. Răspunsul a venit din nou, fără greşeală: regnul animal. La urmă, alteţa sa a întrebat: dar eu, din ce regn fac parte? Fără să-şi dea seama, împăratul ridicase o profundă problemă teologică. Cărui regn, cărui regat îi aparţinem noi?

            Într-un sens literal, noi facem parte din regnul animal. Eu şi căţelul meu facem parte din acelaşi regn. Căţelul meu prezintă multe trăsături umane: se îmbufnează, se entuziasmează, are personalitate. Dar căţelul meu nu are noţiunea timpului. Nu poate pricepe că este un punct dincolo de care nu va mai fi, va dispărea. Doar oamenii percep timpul. Căţelul meu nu deosebeşte binele de rău. Nu-i stă în fire să împărtăşească. Cu mintea lui limitată nu-şi poate fixa obiective. Toate acestea sunt caracteristici omeneşti. Lucrul cel mai minunat în ceea ce-i priveşte pe oameni este că se pot ridica deasupra dorinţelor pur animalice şi să aspire să devină parte a unei alte împărăţii – Împărăţia lui Dumnezeu.

78. Faţă în faţă cu sine

Să ne privim pe noi înşine, dacă vom putea răbda, şi să vedem ce se alege de noi. Mai întâi trebuie să ne confruntăm cu acea neaşteptată revelaţie: striptease al umanismului nostru. (Jean Paul Sartre)

79. Imposibilitatea de a rămâne goi

Vacuumul este un spaţiu depresurizat care caută să absoarbă orice particulă de materie din preajmă. Spiritul uman este un astfel de spaţiu lăuntric, care poate ajunge un receptacul de gunoaie, dacă nu se practică o selecţie a lucrurilor asimilate.

Cu  ceva ani în urmă cineva mi-a oferit o cutie de lemn, din sec. 19, în care se depozita dinamită. Cutia era realizată cu multă grijă, cu colţurile placate, iar pe capac avea imprimată cu litere roşii, îngroşate, avertizarea: „Pericol! Dinamită”. Cândva, cutia fusese într-adevăr periculoasă şi trebuia mânuită cu grijă. Însă acum în ea nu se mai aflau depozitate decât lucruri obişnuite şi cu totul inofensive. Cutia de dinamită este o parabolă a creştinismul actual. Destinaţi să purtăm puterea lui Dumnezeu, am ajuns plini la voia întâmplării, cu nimicurile lumii acesteia. (Calvin Miller, The Table of Inwardness, pag. 26)

80. Crezul povestitorului

Dacă v-aţi gândit vreodată să scrieţi o carte, Robert Fulghum, autor prolific, vă sugerează ca în timp ce scrieţi, să aveţi la îndemână acest credo:

Cred că imaginaţia este mai puternică decât cunoştinţa.

Că mitul este mai potent decât istoria.

Că visele au mai multă forţă decât cotidianul.

Că speranţa întotdeauna triumfă asupra experienţei.

Că râsul este sigurul leac pentru durere.

Şi cred că dragostea biruie moartea.

Fulghum numeşte aceasta „Crezul povestitorului”. Personal cred că are dreptate, căci adevărata viaţă nu are de-a face cu cunoştinţa, istoria, cotidianul, durerea, moartea, ci adevărata viaţă are de-a face cu acele lucruri care ne inspiră, ne mişcă, ne motivează. Acum poate că-mi veţi spune: „Predicatorule, este lucru cât se poate de cert că viaţa are de-a face cu moartea şi durerea! Lumea dă pe dinafară de ele!” Da, aşa este, dar ultimul cuvânt nu este nici al morţii, nici al suferinţei. Nu cu acestea se încheie ultimul capitol. Vedeţi dumneavoastră, sunt oameni a căror atitudine nu este alterată de sărăcie. Este un popor pe care foamea nu-l conduce la disperare. Este o mireasă pe care lacrimile nu o fac să-şi piardă speranţa. Este o biserică care chiar şi persecutată, merge înainte.

Într-o bună zi, biserica lui Dumnezeu va sări în sus de bucurie, căci mare îi va fi răsplata în ceruri.

81. Împărăţia cerurilor şi Împărăţia lăcomiei

Cum se face că un paradis aşa de simplu ca cel descris de El nu mai vine, nu se mai arată? De ce Utopia nu ajunge niciodată pe hartă? ....Din pricina lăcomiei şi a bogăţiilor. Omul ... rareori îşi doreşte ceva dacă nu îi aparţine altcuiva.... – Will Durant.

82. Nu lucrurile pieritoare

În scrierile Părinţilor bisericii, găsim şi istorioara despre un demnitar de seamă care i-a oferit preotului unui schit, un coş plin cu monede de aur, să îl împartă la fraţi. „Nu le este de nici o trebuinţă,” a răspuns preotul. Demnitarul a insistat şi a aşezat coşul cu aur la intrarea în biserică, rugându-l pe preot să le spună fraţilor că cine avea nevoie de aur, era liber să ia. Aurul a rămas neatins şi uitat intact în locul în care fusese pus. Lămurit, însă nu mai puţin uimit, demnitarul a plecat cu aurul de nici o trebuinţă pentru acei oameni. (Richard J. Foster)

83. Unde ne e comoara?

„Ne place să credem că în cer se află comoara noastră şi cerul este adevărata noastră alegere. Dar... comorile pământeşti continuă să captiveze. Poate că nu ne dorim bogăţii fără număr, poate că ne-am mulţumi doar cu strictul necesar. Nu vrem să le pierdem nici pe cele cereşti, dar nici să ducem lipsă de cele pământeşti....Suntem ca acea maimuţică cu pumnul prins înăuntrul nucii de cocos, plin cu alunele. Maimuţica vroia şi libertatea, şi alunelele, ceea ce nu se putea.” (John White, The Golden Cow, pag. 47-48)

85. Cine vrea să vină după Mine

Thomas Becket a purtat coroana statală mai înainte să poarte mitra bisericească. Prin două lucruri se distinge cel care a fost arhiepiscop de  Canterbury: în primul rând el a luat partea preoţilor săraci împotriva intereselor ierarhiei superioare avute. Dar şi mai impresionantă este măsura identificării lui cu cei sărmani, apreciată numai după ce a fost executat. Preoţii săraci, care îi pregăteau trupul pentru îngropăciune, au descoperit că dedesubtul robei episcopale, se afla straiul simplu călugăresc, din pânză de sac. Preoţii au celebrat consacrarea arhiepiscopului lor celui preaiubit cu strigăte de bucurie: „Atunci călugării, cu totul transformaţi de bucuria spirituală, şi-au înălţat spre cer, inimile şi braţele, dând slavă lui Dumnezeu. Tristeţea lor a fost înghiţită de bucurie şi bocetele lor s-au schimbat în ovaţii de bucurie.” (Richard Winston, Thomas a Becket, pag. 361)

86. Eu. Al meu. Mie.

Imaginaţi-vă momentul de glorie în care Toma de Kempis a săvârşit de scris Imitatio Christi!

Toma de Kempis nu a voit să îşi treacă numele. Pentru el, paginile acelea erau un dar lui Hristos din lăuntrul lui. Nu faptul că a refuzat să îşi semneze lucrarea este aşa extraordinar, ci faptul că plinătatea pe care el o cunoscuse în Hristos îi dizolvase nevoia de afirmare, de recunoaştere din partea celorlalţi. E.M. Forster spunea că ori de câte ori cuvintele noastre sunt cu adevărat semnificative, semnătura nu face decât să le diminueze valoarea. Repede eu-l îşi scrijeleşte semnătura ţipătoare pe orice ciob de artă fără valoare şi aleargă de colo-acolo, strigând: Eu, eu, EU am făcut-o!

87. Nu renunţarea, nu lepădarea, nu golirea, ci ceea ce devenim

La Marea Galileei, Hristos şi-a chemat ucenicii ca să-L urmeze. Şi aşa au şi făcut, lăsând în urmă bărcile şi afacerile de până atunci. Erau aşa de subjugaţi de Hristos că niciodată nu au resimţit preţul renunţării lor. Ucenicii au păşit în epicentrul unei noi adoraţiuni care, în tăcere, le-a suprimat vechile preocupări. Renunţarea în conştienţă de sine nu este decât ascetism care, subtil, se umflă în pene cu magnificul său sacrificiu. Apostolii au venit la Hristos, predându-ţi posesiunile care stăteau între ei şi voia lui Dumnezeu. Chiar şi aşa, nu ne-au rămas în memorie pentru faptul că au ales sărăcia, ci pentru dragostea şi devotamentul lor pentru Hristos. Dacă e să fim captivaţi de frumuseţea Împăratului, atunci renunţarea nu va fi nimic mai mult decât un produs secundar al devoţiunii noastre şi nicidecum o exigenţă prealabilă. (Calvin Miller, The Table of Inwardness, pag. 50).

88. El ne este totul totului tot

„El este cărare pentru cel rătăcit,

El este haină pentru cel gol,

Şi pentru cel ce flămânzeşte, El este pâinea,

Pentru cel în lanţuri, El - libertate!

Pentru cel prea slab, cât de puternic este!

Pentru cei morţi, e viaţă,

Pentru bolnavi, vigoare, iar pentru orbi, lumină,

Şi bogăţie este pentru toţi cei ce n-au!

Plăcere fără capăt, comoară fără fur!” (Giles Fletcher, He is)

89. Despre rugăciune

Dacă aş avea îndrăzneala să folosesc această expresie, aş numi această stare, sânul lui Dumnezeu, dată fiind inexprimabila dulceaţă pe care o gust şi o trăiesc în rugăciune. (Fratele Laurenţiu al Învierii)

90. Despre rugăciune

Rugăciunea nu este cerere. Este dorinţă a sufletului. Este recunoaşterea zilnică a propriei neputinţe...Când te rogi, e mai bine s-o faci cu o inimă fără cuvinte, decât cu cuvinte fără inimă... (Gandhi).

91. I.N.R.I.

De multe ori îmi imaginez botezarea lumii în care trăiesc prin desenarea feţei Mântuitorului pe feţele grăbite, timorate din jurul meu. Şi scriu I.N.R.I. pe circumstanţele cele mai descumpănitoare din viaţă. Şi odată purtând acest autograf, parcă încep să capete sens. Cu ceva ani în urmă, un preot din oraşul nostru s-a întâmplat să asiste la un accident în care o maşină ce transporta combustibil a derapat, blocând  o familie în automobilul în care se aflau, arzând de vii în incendiul care a izbucnit. Preotul a botezat nenorocirea. A îngenuncheat în văpaia degajată de incendiu, cu silueta întunecată proiectată pe fondul flăcărilor ce ardeau violent, şi a început să se roage.

„Şi ce a realizat cu asta?” Nu asta e ceea ce contează. Rugăciunea lui a botezat întâmplarea, aducând în minte natura adevăratei realităţi. Este o lume de o realitate mult mai robustă decât aceasta care se vede, o lume din care Dumnezeu ne veghează, îi pasă de noi şi ne iubeşte. Iar preotul acela învăţase să vadă în fiecare om, pe Hristos, şi să scrie numele Lui pe mii de alte întâmplări.

92. Ascultarea

Deprindeţi-vă să vă supuneţi. Doar cel care se supune unui ritm superior celui personal este liber. (Nikos Kazantzakis)

93. Alegerea

În Negustorul din Veneţia, Portia le cere celor trei pretendenţi să aleagă un sipet în care se afla portretul ei. Unul dintre aceste sipete era de aur şi pe capac avea înscrise cuvintele. „Cel ce mă va alege va dobândi ceea ce mulţi îşi doresc”. Pe al doilea sipet, de argint, se puteau citi următoarele: „Cel ce mă va alege ca căpăta ceea ce merită”. Dar cel ce o iubea, Bassanio, a ales sipetul de plumb purtând extraordinara inscripţie: „Cel ce mă va alege va trebui să dea şi să rişte tot ce are.” Aici se aflau şi provocarea cea mai mare, şi răsplata cea mai mare. Suveranitatea lui Hristos vine întotdeauna cu antetul de pe sipetul de plumb.

94. Fiind, ne supunem

Dacă ne uităm la propria noastră existenţă, suntem nevoiţi să recunoaştem că esenţa ei nu stă în voinţa noastră de a trăi: trebuie să trăim şi trăind, ne supunem. Existenţa este conformare, nu dorinţă; consimţământ, nu impuls. Fiind, ne supunem.

Luptăm, suferim, trăim şi acţionăm, nu pentru că aşa vrem noi. Voinţa noastră e supunere, e un răspuns, o conformare. Abia după aceea ajungem să vrem ceea ce trebuie; voinţa este o aparenţă, conformarea este „lucrul în sine”. Nu este oare viaţa trupului un proces de supunere? Ce altceva e gândirea decât supunerea faţă de adevăr, conformarea la regulile logicii? Căci existenţa logicii, independentă de înclinaţia noastră de a gândi cum ne convine şi exercitând asupra minţii noastre o forţă coercitivă, implacabilă, nu fi explicată ca un produs al voinţei ori al minţii. Operaţiile gândirii logice sunt ale minţii, dar însuşi faptul că există logica şi că mintea nu poate gândi altfel decât după regulile, nu sunt ale minţii. (Abraham J. Heschel).

95. Eu-Tu

Termenul primar Eu-Tu  poate fi rostit doar cu toată fiinţa. Concentrarea şi fuziunea într-o fiinţa totală nu poate avea loc nici prin mine, dar nici fără mine. Eu devin prin relaţia mea cu Tine şi devin Eu atunci când spun Tu.

Adevărata vieţuire este întâlnire. (Martin Buber).

96. Vorbe şi lucruri

Aşa cum vorbele au înţeles, lucrurile au înţeles. Noi spunem cuvinte. Dumnezeu spune lucruri. El Îşi deschide gura şi iată: stele, pomi, ape. (Virginia Stem Owens)

97. Dumnezeu

„....Dumnezeu este poet, căutând cuvântul potrivit. A încercat „Noe”, dar Noe este un beţiv. A încercat „Avraam”, dar Avraam este un pic cam mesopotamian cu nevestele lui.. A încercat „Moise”, dar Moise prea exagerează; iar David e prea frumos ca să-i fie bine; Elisei stârneşte urşii împotriva a nişte copiii. Încearcă „Ioan Botezătorul”, cu mierea şi lăcustele lui, şi aproape că ar fi mers, dacă nu ar fi fost ceva mărunt, dar crucial, ca simţul ridicolului sau al unei diete echilibrate....

Cuvânt după cuvânt a încercat Dumnezeu şi, în sfârşit, încearcă încă o dată s-o spună aşa cum trebuie, să cuprindă într-un singur Cuvânt final cine este El şi ce este omul şi de ce suferinţa iubirii este de preţ şi cum se face că pacea lui Dumnezeu este ca un tigru în sânge.” – Frederick Buechner, A Room Called Remember, pag. 84-85.

98. Condiţia umană

Boala ne aminteşte cu cruzime că moartea nu este o stare, ci un proces. Katzetnik povesteşte despre un medic excizând ţesutul gangrenat din zona genunchiului unui prizonier din lagărele naziste. Omul acela era aşa de bolnav că părea deja un cadavru. Doctorul „tăia în carnea vie aşa cum se învârte cuţitul într-un fruct pentru a îndepărta partea putredă. Împlântă cuţitul, răzuind mai adânc, mai adânc. Când va ajunge la capătul cangrenei? Nu se termină nicăieri. Ce se află dincolo de putreziciunea aceea inflamată? Nu a mai rămas nici un căpătâi de os? Unde era sâmburele de viaţă  în omul acela?” (Katzetnik, House of Dolls, pag. 109)

 

99. ....

Un medic, cunoştinţă de-a mea, s-a sinucis. Toată viaţa şi-a petrecut-o îngrijind copii bolnavi de leucemie. Anii au trecut şi el tot nu a reuşit să se împace cu paradoxul unui Dumnezeu care iubeşte copiii şi această lume în care copiii mor răpuşi de boli. Până la urmă, după ce a văzut prea mulţi micuţi murind, nu a mai putut trăi cu această neputinţă de a accepta realitatea şi incapacitate de a vindeca. Lipit de patul pistolului era un petic de hârtie pe care scrisese: „Doare prea tare să îţi pese şi doare prea tare ca să nu îţi pese.” Viaţa lui de durere s-a încheiat cu o moarte din durere. (Calvin Miller, The Table of Inwardness, pag. 108)

 

100. Foamea după mai bine, mai buni

Pe când avea vreo 6 anişori, Helen Keller a primit de la mătuşa ei o păpuşică, făcută dintr-un prosop. Dar primul lucru pe care Helen l-a băgat de seamă atunci când a luat în mână obiectul acela fără formă, a fost lipsa ochilor. Ea însăşi nevăzătoare, ar fi vrut ca mătuşica ei să îi facă o păpuşică mai bună decât era ea. Şi luând şiragul de mărgele al mătuşii, le-a aşezat cam acolo unde ar fi trebuit să se afle ochii păpuşelei. Mătuşa a luat mâna fetiţei, i-a dus-o la ochi şi apoi în dreptul capului păpuşii, iar Helen a dat din cap afirmativ. Mătuşica a luat doi nasturi pe care i-a cusut în loc de ochi. Vedem aici foamea de a fi mai buni decât suntem.

Cumva cunoaştem această căutare. Isus este acea foame: vrem să fim făcuţi ca El, recreaţi într-o nouă făptură asemenea Lui. (Calvin Miller, The Table of Inwardness, pag. 90).

Joomla SEF URLs by Artio