Tipărire

100 de ilustrații pentru predici (IX)

Traducere: Cristina Ruţă

 

1.  Nu pricep

Cardinalul Cushing ne povesteşte cum într-o ocazie oficia sacramentele funerare pentru cineva care suferise un atac de cord într-un supermarket. Şi cardinalul, după obiceiul său, a îngenuncheat lângă omul acela şi l-a întrebat: „Crezi în Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt?” Omul s-a ridicat niţel, a deschis un ochi s-a uitat la el şi i-a spus: „Eu mor aici şi dumneata îmi spui ghicitori!”

 

2. O căldură de neînţeles

John Wesley era deja în vârstă de 35 de ani la data primului contact cu fraţii moravi, în Londra. Cu mulţi ani în urmă îşi încheiase studiile. Deja se instruise în istorie, filozofie şi îşi însuşise multe limbi străine. Cu câţiva ani în urmă fusese hirotonit ca preot. Şi acum, la vârsta de 35 de ani, şi-a simţit sufletul cuprins de o „căldură de neînţeles”. Solia iubirii lui Dumnezeu i-a străpuns mintea în aşa fel că, acum, după ce străbătuse o treime din calea vieţii sale pe pământ, a devenit o cu totul altă persoană. Experienţa aceea i-a modelat celelalte două treimi de viaţă. La aceasta se referea Isus în discuţia Sa cu Nicodim.

 

3. Experienţa mântuirii

Renumitul evanghelist Billy Graham spunea că putea numi un moment precis din viaţă când avusese experienţa mântuirii. Soţia lui, însă, a avut parte de o creştere gradată în credinţă şi de aceea nu putea numi un moment exact. Experienţa lui Ruth Graham a fost oarecum similară cu cea a contelui Zinzerdorf . Când Wesley l-a întrebat dacă ştia când anume fusese mântuit, Zinzendorf i-a spus: „Întotdeauna am fost salvat!” Răspunsul unui renumit cleric la aceeaşi întrebarea a fost: „Am fost mântuit cu aproape 2000 de ani în urmă, pe o colină numită Golgota, în afara cetăţii Ierusalimului!” Şi acesta este şi mesajul mărturiei biblice: mântuirea noastră a fost lucrată în urmă cu circa 2000 de ani, prin viaţa, moartea şi învierea lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Şi sensul acestui eveniment trecut, pentru noi cei de azi este crucial şi la fel este şi răspunsul nostru la acest eveniment. Ceea ce contează nu este momentul în care ajungem să credem, cât ceea ce credem.

 

4. Ce ai făcut?

Într-o biserică în care am slujit cu ani în urmă, unul dintre stâlpii congregaţiei a trecut pe la mine chiar înainte de începerea serviciului divin şi mi-a spus că s-a născut din nou.

- Ce ai făcut?

- Da, săptămâna trecută am vizitat biserica la care merge cumnatul meu – Tabernacolul Râul Vieţii – şi ceva s-a întâmplat. Şi am fost născut din nou.

- Nu poţi fi născut din nou! Tu eşti luteran! Te numeri printre conducătorii bisericii!

Omul acela strălucea de bucurie, iar eu mă simţeam năpădit de nori.... de ce? Pentru că înnoirea spirituală este prea minunată atâta timp cât are loc într-un perimetru acceptabil, majoritar, şi nu vine în conflict cu modul în care eu Îl cunosc pe Dumnezeu. – Richard Lischer, Acknowledgement

 

5. Sondaj

Într-un număr recent al publicaţiei Christian Century, Sondajul Roper comunica un procent de 33% de americani care susţineau că avuseseră experienţa naşterii din nou. Însă când acelaşi eşantion de 33% a fost chestionat cu privire la efectul pe care convertirea l-a avut în viaţa lor, cum ar fi consumul de alcool, infidelitatea conjugă şi consumul de droguri, cifrele au suferit o drastică deteriorare.

 

6. Vântul bate încotro vrea

William Willimon, capelan la Universitatea Duke, povesteşte despre o femeie care, împreună cu familia, obişnuia să-i frecventeze biserica, în perioada de vacanţă pe care şi-o petreceau pe coastă. Femeia spunea că începuse să vină la acea biserică în urmă cu mai mulţi ani, pentru că era singura biserică de pe coastă unde o persoană de culoare se putea simţi binevenită. Lucrul acesta a contat mult: avusese o viaţă grea, presărată cu multe tragedii, nedreptăţi, ură. Într-un an, la scurt timp de la sosirea lor, Willimon a mers să îi vadă. Femeia i-a spus că avuseseră un an foarte greu: soţul ei murise de o moarte teribilă şi dureroasă. Fiul fusese închis după ce intrase într-o afacere murdară. Şi acum îşi asumase responsabilitatea creşterii celor doi nepoţei, deşi nu mai era deloc tânără.

În timpul vizitei, mă simţeam din ce în ce mai copleşit de un simţământ de neputinţă. Ce avea să se aleagă de ea acum? Cum ar fi putut spera să facă faţă cu bine tuturor greutăţilor? Şi totuşi, dând glas unei credinţe născute din ani lungi de suferinţă şi durere, femeia mi-a spus: „Ştiu că Dumnezeu ne va deschide o cale. Ori de câte ori am întins mâna către El, a fost prezent. Nu de fiecare dată când I-am dorit prezenţa, însă ori de câte ori am avut absolută nevoie de El. Nu soseşte mereu la timp, însă tot mereu soseşte. Voi reuşi, cu ajutorul Lui, voi reuşi să trec cu bine.”

Aproape fără să gândesc, am exclamat: „Dar cum se poate? Aveţi aceşti doi copilaşi în grijă, munţi de probleme financiare, sănătatea vă este şubredă. Cum să reuşiţi după toate prin care aţi trecut?”

Femeie, vino cu picioarele pe pământ! am continuat în mintea mea... Dar de unde ştiam eu? Cum puteam să am certitudinea că liniştea acestei femei, încrederea ei, încredere afirmată în atâtea locuri din Biblie, nu  era decât prostie curată? Poate că ea avea dreptate! Poate că puterile dătătoare de viaţă ale lui Dumnezeu nu pot fi cuprinse în cutiuţa mea pe care scrie „Cu putinţă”, ce stă lângă cutia mult mai mare, etichetată „Cu neputinţă”.

Poate că femeia avea dreptate. Vântul bate încotro vrea.... - Keith Joyce.

 

7. Mărturisirea

A fi martor nu înseamnă a face propagandă, nici a stârni oamenii, ci înseamnă să fii o taină vie, înseamnă să trăieşti în aşa fel că pentru ceilalţi, viaţa ta ar fi de neînţeles, dacă nu ar exista Dumnezeu. – Dorothy Day.

 

8. Cine erau fariseii?

a) Erau cea mai strictă grupare iudaică, în ceea ce priveşte Legea.

b) Erau cei mai riguroşi în ceea ce priveşte caracterul religios.

c) Erau cei mai buni oameni din popor.

d) Credeau în înviere şi existenţa îngerilor.

e) Credeau într-o pedeapsă/răsplătire viitoare pentru viaţa de acum.

f) Credeau în conformarea faţă de cerinţele Legii şi că de harul lui Dumnezeu nu beneficiau decât cei ce împlineau această Lege.

Cu alte cuvinte, religia lor nu era decât ceva epidermic, exterior.

 

9. Făgăduinţele lui Dumnezeu sunt adevărate

Tom Long povesteşte că pe când era student la Princeton, a mers la o biserică prezbiteriană din vecinătate care se fălea că ar fi o biserică academică, intelectuală. Una dintre familiile de acolo l-a invitat la cină. Tom s-a prezentat vecinului de la masă, i-a spus că era nou venit şi l-a întrebat: „Dumneavoastră de când sunteţi aici?”

„Oh, de mult timp, de mai înainte ca biserica aceasta să devină aşa de erudită. Cred că sunt singurul non-intelectual rămas. În ultimii 25 de ani nu am mai înţeles nici măcar o predică.”

„Atunci de ce mai veniţi aici?” l-a întrebat Tom.

„Pentru că în fiecare seară de luni, mai mulţi luăm microbuzul bisericii şi mergem la centrul de corecţie. Uneori jucăm baseball sau vreun alt joc. De regulă ori le vorbim tinerilor de acolo din Biblie. Însă de cele mai multe ori le ascultăm povestea şi ajungem să îi cunoaştem. La început am mers acolo pentru că aceasta este ceea ce creştinii şi trebuie să facă.  Iar acum pur şi simplu nu mă pot retrage. Împărtăşirea dragostei lui Dumnezeu la centrul de tineret mi-a schimbat viaţa.”

După care a făcut această afirmaţie de deosebită profunzime: „Făgăduinţele lui Dumnezeu nu pot fi demonstrate dinainte. Dacă le trăieşti, toate se dovedesc adevărate.” – dr. Lane Alderman, „Askign All the Right Questions”

 

10. Darul brizei

Îmi aduc aminte de verile copilăriei, în Sud, în „ţinutul bumbacului”, pe vremea când nu existau aparate de aer condiţionat. Am petrecut câteva astfel de veri la ferma unchiului meu, în delta fluviului Mississippi. Strângerea recoltei de bumbac era treabă grea şi toridă. La fel e şi în prezent, însă tehnologia a uşurat mult partea omului.

Seara, după o zi de trudă pe câmp, ne adunam cu toţii în faţa verandei. Ne legănam în balansoar, râdeam şi vorbeam, în încercarea zadarnică de a uita de zăduf. Şi uneori, frunzele copacilor începeau să foşnească. Imediat conversaţia contenea şi cu toţii ne lăsam pe spate şi ne bucuram de briză, de darul brizei. Nu ştiam de unde vine. Nu ştiam unde pleacă. Dar ştiam că este acolo pentru că o simţeam. – „The More I understand, The Less I Know”, de Johnny Dean.

 

11. Munţii drumului credinţei

Frederick Buechner scria despre Moise: „Ori de câte ori Hollywood mai scoate un film despre Moise, distribuie în rolul principal pe cineva ca Charlton Heston, cu nişte perciuni falşi lipiţi pe obraji. Însă, de fapt şi de drept, s-ar putea ca Moise să fi arătat mai degrabă ca Tevye lăptarul, după 10 runde de box împotriva lui Mohammed Ali. Moise, pe vârful muntelui, cu picioarele zdrelite şi spatele frânt, slujeşte drept un bun exemplu al faptului că momentul în care Dumnezeu ia în vizor pe cineva s-ar putea să nu fie decât începutul necazurilor. Ghemuit în crăpătura stâncii, lui Moise i-a fost îngăduit să vadă Însăşi Slava, şi deşi Dumnezeu nu l-a lăsat să vadă decât „dindărăt”, a fost îndeajuns pentru tot restul vieţii.

Experienţele de pe vârful muntelui, în viaţa noastră de credinţă, devin acele momente de revelaţie care ne oferă ceva care să ne susţină pentru tot restul zilelor noastre. Aceasta este fără doar şi poate şi experienţa pe care Moise a avut-o pe Muntele Sinai şi experienţa pe care Domnul nostru a avut-o împreună cu Petru, Iacob şi Ioan pe muntele schimbării la faţă. Orice experienţă în care Îl recunoaştem pe Viul Dumnezeu poate fi o transfigurare. Poate avea loc pe culmea unui munte sau undeva la nivelul mării, în timp ce îngenunchem pentru rugăciune, pe o podea de lemn. Poate avea loc în timpul unui serviciu divin, când Dumnezeu devine dramatic de real pentru noi şi ştim mai presus de orice îndoială că Hristos este Domnul şi Mântuitorul nostru.

 

12. Valoarea culmilor spirituale

În gândirea ebraică antică culmile montane erau înconjurate de o aură mistică. Astfel de locuri erau asociate cu locaşurile în care locuieşte Dumnezeu. Cosmologia biblică se înscrie în categoria celor antice, potrivit cărora pământul ar fi o suprafaţă plană, plutind pe un pat de apă şi protejat de firmament de şi mai multele ape de sus. Mai sus de firmament şi apele de sus se întindeau cerurile unde se afla tronul lui Dumnezeu. Cu această viziune etajată, nu este de mirare că munţii au căpătat o semnificaţie mistică. Atât pentru Moise, atunci când a primit tablele Legii, sus pe Muntele Sinai, cât şi pentru Isus primind binecuvântarea lui Dumnezeu pe Muntele Schimbării la faţă, experienţa a fost definitorie nu numai pentru viitorul personal, dar şi pentru cel al poporului lui Dumnezeu.

Experienţele de pe munte au un efect de durată asupra celor care le trăiesc. Iată istoria unui tată care se bucura de o relaţie foarte bună cu fiul lui şi dintre multele momente frumoase petrecute împreună, unul se detaşa proeminent. Era vorba de o excursie cu bicicleta, sus pe un anumit munte, când se pare că au atins culmea unei frumoase prietenii. S-au întors acasă şi bineînţeles că a venit şi ziua aceea în care lucrurile nu au mai mers la fel de bine şi frumos. Tatăl şi-a certat fiul şi fiul i-a răspuns oarecum obraznic. După o oră, atmosfera s-a mai detensionat şi băiatul i-a spus: „Tată, ori de câte ori lucrurile vor părea că se îndreaptă către aşa ceva, să ne amintim unul altuia de ziua aceea minunată, petrecută pe munte.”

Zis şi făcut. Au trecut săptămâni şi a avut loc o altă neînţelegere. Băiatul a fost trimis în camera lui, plângând. După un timp, tatăl s-a dus să vadă ce face. Toată furia ce îi mai rămăsese s-a topit în momentul în care a văzut lipit pe uşă, un bileţel pe care scria „Muntele”. Simbolul a fost suficient de puternic pentru a reface relaţia dintre tată şi fiu.

Aşa sunt experienţele de pe vârful muntelui: au virtuţi de durată, definitorii pentru viaţa spirituală. Legea primită de Moise pe Muntele Sinai şi mântuirea lucrată de Isus pe Dealul Golgotei sunt numai două exemple ale însemnătăţii culmilor spirituale care ne presară călătoria creştină.

 

13. Este bine să fim aici!

În opera clasică de proză fantastică, Hobitul, de J.R.R. Tolkien, Bilbo Baggins şi ceata lui trec printr-o pădure întunecoasă, în care pândeau nenumărate primejdii: păianjeni uriaşi şi tot felul de gângănii care mai de care mai hidoase. Bilbo şi tovarăşii lui nu doreau decât să se vadă odată ieşiţi din întunecimea acelei păduri. La un moment dat, una dintre călăuze îi spune lui Bilbo să se suie în vârful unui copac înalt şi să vadă dacă mai era mult până la capătul pădurii.

Fără prea multă tragere de inimă, Bilbo s-a căţărat în cel mai înalt copac pe care l-a putut ochi, agăţându-se tot timpul în crengi, zdrelindu-se la fiecare pas în sus, mai-mai să şi cadă de vreo câteva ori. Răzbind cu greu prin rămurişul des, aproape că a fost orbit de lumina neaşteptată ce l-a întâmpinat sus. Cerul de deasupra era de azuriul cel mai frumos şi de jur împrejur se întindea un ocean verde de vârfuri de copaci. După timpul în care orbecăise prin întunecimea de jos, s-a bucurat mai mult ca niciodată de strălucirea caldă a soarelui ce-i mângâia faţa şi-i încălzea mădularele obosite şi îngheţate. Aerul proaspăt îi adia blând pe obraji, înviorându-i plămânii şi mintea. Oh, ce loc minunat! Şi, fără doar şi fără poate, dacă am fi putut să-l întrebăm, Bilbo ne-ar fi răspuns: „Da, este bine să fiu aici!”

 

14. În susul şi josul muntelui

În timp ce se documenta în vederea scrierii renumitei sale cărţi despre moarte şi murire, dr. Elizabeth Kubler-Ross a făcut cunoştinţă cu o femeie care făcea curăţenie la un spital. Femeia aceasta îşi petrecea zilele spălând podelele, golind coşurile de gunoi şi făcând curăţenie în saloanele pacienţilor. Cu timpul, însă, personalul spitalului a băgat de seamă că ori de câte ori femeia aceasta făcea curat în salonul vreunui bolnav pe moarte, fără excepţie, pacientul rămânea cu un soi de pace şi împăcare sufletească. Femeia i-a mărturisit autoarei că în viaţa ei cunoscuse multe temeri şi necazuri, dar şi momente bune în care alţii au ajutat-o să cunoască dragostea lui Dumnezeu. Fusese sus, pe vârful muntelui, dar şi jos, în vale. Momentul cel mai greu a fost atunci când băieţelul ei de 3 ani s-a îmbolnăvit de pneumonie. L-a dus la spital şi în timp ce aşteptau să intre la medic, copilul a murit în braţele ei. Tragedia ar fi putut s-o înrăiască, „dar vedeţi dumneavoastră, pacienţii aflaţi pe moarte sunt pentru mine ca nişte vechi cunoştinţe; nu mi-e frică să îi ating, să le vorbesc sau să le dau speranţă.”

Conducerea spitalului a hotărât să o promoveze pe această femeie pe postul de „consilier special pentru muribunzi”.

 

15. Predica imposibilă

Remarcabilul dascăl de omiletică dr. Fred Craddock ne spune că „este mai bine să prezentăm textul acesta în toată extraordinaritatea sa decât să-l reducem la dimensiunea experienţelor noastre. Este mai bine să fim conduşi la poalele Muntelui Schimbării la faţă, să fim ajutaţi să percepem semnificaţia pe care o poartă pentru Isus şi cei trei apostoli şi să rămânem acolo, un timp, plini de reverenţă în faţa tainei şi puterii cu care ni se descoperă. O astfel de experienţă va ajunge în cele din urmă să ne marcheze întreaga existenţă, în mai multe moduri şi cu o mai mare profunzime decât ar reuşi interpretarea care reduce textul la lecţii care conchid: Şi tot aşa şi noi, cei de azi...” Povaţa dr. Craddock face din aceasta aproape o predică imposibilă. Mesajul lui pare că este: „Spuneţi istoria, nu vă faceţi griji în privinţa ilustraţiilor. Isus este Isus şi noi suntem doar noi.”

 

16. Imnul de luptă

În 1861, la scurt timp după declanşarea Războiului Civil, o femeie de vază din Boston se afla în vizită la Washington, împreună cu soţul ei. Într-una din zile au asistat la o impresionantă paradă militară. În drum spre hotel, trăsura în care se aflau împreună cu câţiva prieteni a fost oprită de trecerea unei coloane de soldaţi. În timp ce aşteptau, Julia Ward Howe şi prietenii ei au început să fredoneze cântece militare binecunoscute, printre care şi „Trupul soldatului Brown”. Soldaţii au început să ovaţioneze, iar unul dintre cei din trăsură a sugerat că textul ar fi putut fi îmbunătăţit.

În dimineaţa următoare, de cum s-a trezit, dna. Howe s-a şi apucat să compună alte versuri pentru cântec, inspirate de amintirea coloanei de soldaţi din ziua precedentă. Cuvintele au fost publicate în numărul din primăvara anului 1862 al publicaţiei Atlantic Monthly, „Imnul de luptă al Republicii” devenind unul dintre cele mai importante cântece ale trupelor unioniste. Cuvintele de la început şi refrenul vă sunt cu siguranţă cunoscute: „Ochii mei au văzut slava venirii Domnului... Slavă, aleluia! Adevărul Lui înaintează.” Cuvintele de încheiere poate nu vă sunt la fel de cunoscute; ele vorbesc despre „slava de sub aripile Sale care ne preschimbă....În timp ce Dumnezeu înaintează”.

 

17. Petru

În rândul apostolilor, de un succes răsunător era Iuda. Eşec total stătea scris în dreptul lui Petru. Iuda a fost un adevărat succes în modurile care ne impresionează pe noi: financiar şi politic. Cu multă iscusinţă a aranjat în aşa fel ca banii grupului apostolic să fie sub controlul lui. Cu mult tact a tras sforile politice pentru a-şi atinge scopul. Petru a fost un eşec total la modul cel mai nesuferit nouă: neputincios în situaţii de criză şi fără nici o fărâmă de tact social. Cu ocazia arestării lui Isus, a dat dovadă de cea mai jalnică laşitate. În situaţiile cele mai critice din perioada petrecută împreună cu Isus, mărturisirea făcută pe drumul spre Cezareea  lui Filip şi viziunea de pe Muntele Schimbării la Faţă, a făcute afirmaţiile cele mai catastrofale. Petru nu era genul de tovarăş pe care ni l-am dori în vremuri de primejdie şi nici tipul de persoană în compania căreia ne-am simţi confortabil într-un cadru social. Timpul însă a schimbat radical modul în care cei doi au fost judecaţi de oameni. Iuda a devenit un simbol al trădătorului, în timp ce Petru este unul dintre numele cele mai respectate din biserică şi lume. Iuda este ticălosul, Petru este socotit printre sfinţi. Şi cu toate acestea, lumea continuă să alerge după succesele lui Iuda, bogăţia şi puterea politică, şi să se păzească de eşecurile lui Petru: neputinţa şi stângăcia. – Eugene Peterson

 

18. E locul cel mai ticălos din lume unde să ţi se rătăcească vita!

În folclorul american figurează şi o serie de povestioare ce-l au ca personaj central pe Ebenezer Bryce, un văcar ce îşi păştea cireada pe la începutul secolului trecut, pe terenul pe care în prezent se găseşte Parcul Naţional Canionul Bryce. Canionul pe care îşi păştea cireada era de fapt suprafaţa unui platou înalt, în care vântul şi ploaia ciopliseră fantastice contururi de catedrale şi castele, minunat colorate.

Într-o ocazie, Bryce a fost întrebat cum este să îţi desfăşori activitatea într-un cadru de o aşa frumuseţe maiestuoasă. Văcarul a răspuns: „E locul cel mai ticălos din lume unde să ţi se rătăcească vita!”

Poate că răspunsul vi se pare dovada cea mai bună a dedicării sale în munca pe care o făcea, însă, răspunsul ar putea fi înţeles şi mai bine ca un semn al incapacităţii sale de a percepe maiestatea locului aceluia. Prea adesea suntem orbi la grandoarea, frumuseţea şi minunăţia vieţii.

 

19. Petru, Iacob şi Ioan

G.C. Morgan scria cu privire la aceştia trei: „Nu e nici o îndoială că aceşti bărbaţi erau cei mai deosebiţi în rândul apostolilor. Petru Îl iubea pe Isus; Ioan era iubit de Isus; Iacob avea să fie primul care să îşi sigileze mărturia cu propriul sânge. Chiar şi în gafele pe care le făceau îşi dovedeau tăria. Erau bărbaţi cu iniţiativă, bărbaţi care vroiau tronuri şi poziţii cu autoritate...toate întru totul idei greşite şi în acelaşi timp vădindu-le capacitatea de a ţine cheile şi de a ocupa tronurile. Care alţii din acelaşi grup al celor 12 ocupă aceeaşi poziţie de vază ca aceştia trei?

În patru ocazii speciale, Isus le-a făcut parte de experienţe din care au învăţat lecţii preţioase. Cu ocazia învierii fiicei lui Iair (Luca 8:51), le-a fost acordată o avanpremieră a puterii Sale asupra morţii... Pe Muntele Schimbării la faţă (Mat. 17:1), au dobândit o înţelegere mai clară în ceea ce priveşte însemnătatea morţii Sale iminente... Pe Muntele Măslinilor (Marcu 13:3), s-au minunat de discernământul Său profetic.... În Grădina Ghetsimani (Mat. 26:37), au întrezărit în chinul Mântuitorului, ceva din preţul mântuirii lor....” – J. O. Sanders

 

20. Deosebirea dintre fricoşi şi eroi

Iată deosebirea dintre laşitate şi eroism. Fricoşii dau bir cu fugiţii şi se ţin departe. Eroul fuge, însă, întotdeauna se întoarce la momentul potrivit.

Bob Cosidine a scris o biografie a gen. Douglas MacArthur. Pe copertă ne este înfăţişat generalul, într-o postură semeaţă, privind în depărtare, cu renumita pipă în gură. Aproape că îl auzi spunându-le filipinezilor: „Am venit până aici şi mă voi întoarce.”

Primind ordin pentru o retragere strategică, făgăduinţa întoarcerii a devenit un strigăt de luptă pentru întreaga ţară. MacArthur trebuia „să fugă” pentru o vreme, însă pentru a se întoarce şi această întoarcere era ceea ce conta.

Isus a fugit în Egipt, însă S-a întors.

Şi toate ocaziile în care creştinii dau bir cu fugiţii ar trebui să aibă drept obiectiv major, întoarcerea.

Care sunt motivele pentru care dăm bir cu fugiţii? Din proprie experienţă, pot spune că trei sunt cele mai obişnuite: frica, oboseala şi frustrarea. – John Thomas Randolph

 

21. S-a mutat la noi  în salon

Dr. John Rosen, psihiatru din New York, este binecunoscut pentru lucrarea sa cu schizofrenicii catatonici. În mod obişnuit, medicii rămân detaşaţi emoţional şi spaţial de pacienţi. Dr. Rosen, însă, s-a mutat în aceeaşi secţie cu ei. Şi-a montat patul în mijlocul paturilor lor şi trăieşte viaţa pe care aceştia sunt nevoiţi să o trăiască. Zi de zi le împărtăşeşte viaţa; îi iubeşte; dacă ei nu vorbesc, nici el nu spune nimic. Prezenţa lui acolo, lângă ei, le spune ceva de care nu au mai avut parte în ani de zile: cineva îi înţelege.

Şi aceasta nu este totul. Doctorul îşi pune braţele în jurul lor şi-i îmbrăţişează! Ia în braţe aceste creaturi dizgraţioase, de neiubit, uneori şi incontinente, şi prin iubire le readuce la viaţă. De cele mai multe ori, primele cuvinte pe care le rostesc sunt „Mulţumesc.”

Aceasta a făcut şi Hristos pentru noi, atunci când S-a născut în Betleem. S-a mutat la noi în salon. Şi-a aşezat patul în mijlocul paturilor noastre. Cei care erau de faţă, cei care L-au văzut, L-au atins şi au fost atinşi de El şi astfel au fost readuşi la viaţă. Şi primul cuvânt pe care l-au rostit a fost „Mulţumesc”.

 

22. O putere mai mare decât mine

După ce le-a încercat pe toate celelalte, Shelly a mers şi la o întâlnire Alcoolicii Anonimi. La început a ascultat cu scepticism, însă cele spuse de Martha i-au captat atenţia.

„Ştiam că stătea în puterea mea să îmi ţin sub control problema cu alcoolul şi altele, însă nu mă puteam mobiliza. În urmă cu 5 ani am venit la prima mea întâlnire AA şi de atunci am început să mă transform într-o persoană cu totul altfel decât mi-aş fi putut imagina vreodată.”

Martha radia încredere şi profunzime. Vorbea despre o putere „mai mare decât mine”, despre Dumnezeul lui Isus Hristos şi modul în care acum Dumnezeu trăia în centrul vieţii ei. Cuvintele sale emanau din plin încurajare şi grijă. Şi mai presus de toate, Martha dădea pe faţă un spirit de recunoştinţă de neexprimat în cuvinte. Shelly, care venise la întâlnire neîncrezătoare că va auzi ceva care să-i poată modul de a gândi şi a simţi, şi-a făcut drum spre Martha după încheierea întâlnirii. „Vreau şi eu ceea ce aveţi dumneavoastră. Vreau ceea ce aveţi!”

Shelly dorea compasiunea şi profunzimea şi speranţa cunoscute de Martha, însă fără să fi înţeles pe deplin cum ajunsese Martha să cunoască toate acestea. Martha învăţase compasiunea într-o perioadă de grea suferinţă personală; profunzimea spirituală o dobândise în urma orelor de rugăciune, atunci când altundeva nu avea unde să se îndrepte; descoperise speranţa făcând câte un pas pe rând, pentru că o zi întreagă era peste puterea ei de a nădăjdui.

Shelly i-a spus: „Vreau şi eu ceea ce aveţi dumneavoastră. Ce să fac?” Şi Martha i-a răspuns: „Să fii acolo unde eşti şi să faci exact ceea ce faci.” Şi Martha s-a spus istoria cea mai ciudată despre cum putem învăţa compasiunea atunci când suferim şi iubirea atunci când nu suntem acceptaţi şi speranţa atunci când suntem neajutoraţi.

 

23. De-acum pot să mă întorc la viaţă 

Era o tânără femeie ce locuia în Washington, în perioada celui de-al doilea război mondial. Soţul ei decedase în urmă cu un an, în timpul unor manevre militare. Nu avuseseră parte decât de câteva luni de căsătorie. În tot acel an ce trecuse de la moartea soţului, tânăra fusese mai mult moartă decât vie. Familia şi prietenii îşi făceau griji pentru ea şi se întrebau dacă avea să iasă vreodată din această stare.

Şi a sosit şi duminica Paştelui şi o prietenă a invitat-o pe tânăra văduvă să meargă la biserică împreună cu ea. S-a întâmpla ca la biserică – istorica biserică prezbiteriană ce se mai găseşte şi azi la câteva străzi de Casa Albă – să predice legendarul Peter Marshall.

În dimineaţa aceea, Peter Marshall a vorbit despre Maria, în drum spre mormânt, şi despre cum lacrimile ei au fost preschimbate bucurie. A descris vântul şuierând prin mormânt, ca şi cum ar fi fost suflarea lui Dumnezeu. L-a descris pe Isus ridicându-se de pe piatra rece, clătinându-Se un pic pe picioarele rănite şi apoi păşind afară, în grădină. A descris „mirosul ciudat ce trebuie să fi rămas în urma Omului din mormânt, [mirosul] de pânză, mirodenii şi smirnă, aer închis şi sânge....” (Peter Marshall, Primul Paşte). Oamenii din biserică parcă fuseseră transportaţi chiar în grădina de acolo, pentru a fi martori la primul Paşte al învierii!

La încheierea serviciului religios, tânăra văduvă parcă plutea spre ieşirea din biserică, iar prietenei ei parcă nu îi venea să creadă ce schimbare se petrecuse cu ea.

„Dar ce s-a întâmplat cu tine?”

„Povara a fost în sfârşit ridicată. De-acum pot să mă întorc la viaţă.”

 

24. Unde este speranţă

Joyce Hollyday ne spune povestea unei profesoare care a fost însărcinată cu vizitarea copiilor ce se aflau internaţi într-unul din marile spitale ale oraşului. Într-o zi a primit un telefon prin care i se solicita să meargă sa viziteze un anumit copil.

Profesoara a notat numele băieţelului şi numărul salonului. De la celălalt capăt al firului a mai primit şi precizarea: „Clasa băiatului tocmai a ajuns la lecţia despre substantive şi adverbe. Ar fi minunat dacă l-aţi putea ajuta la teme, ca să nu rămână în urma celorlalţi.”

Numai la sosirea la spital şi-a dat seama că băieţelul era internat la secţia de arsuri. Nimeni nu îi spusese că avea să se ocupe de un copilaş care suferise o arsură oribilă şi avea parte de nişte chinuri teribile.

Deşi foarte tulburată şi-a dat seama că nu putea să facă stânga-mprejur şi să dea bir cu fugiţii. A făcut un pas în faţă şi s-a prezentat bâlbâit: „Sunt profesoara spitalului şi profesoara ta m-a rugat să vin să te ajut la substantive ş adverbe.” Băiatul avea aşa dureri că de-abia a putut răspunde. Tânăra profesoară a trecut cu chiu cu vai prin lecţia de gramatică, simţindu-se teribil de ruşinată şi vinovată pentru faptul că îl supunea pe bietul suferind chinului suplimentar al lecţiei de gramatică.

Însă, în dimineaţa următoare, asistenta de la secţia în care era internat băiatul a întrebat-o: „Dar ce i-aţi făcut băiatului?” Şi mai înainte ca profesoara să dea drumul unui şuvoi de scuze şi păreri de rău, asistenta a continuat: „Ştiţi, ne făceam griji mari pentru acest copil. Însă de ieri, de când aţi venit dumneavoastră, atitudinea lui s-a schimbat radical. Se luptă pentru vindecare şi tratamentul a început să dea rezultate. Ca şi cum s-ar fi hotărât să trăiască.”

Ulterior, băieţelul avea să le spună că la sosirea profesoarei, deja îşi pierduse orice speranţă. Însă starea de lucruri s-a schimbat total atunci când şi-a dat seama că – şi aici a izbucnit în lacrimi de bucurie – „Nu ar trimite o profesoară să repete substantivele şi adverbele cu un băieţel aflat pe moarte, nu-i aşa?”

Această istorie minunată ne invită să sărbătorim darul vieţii atunci când în jur nu vedem decât durere şi dezamăgire şi suflete zdrobite. Ne arată că cealaltă faţă a monedei care ne înfăţişează suferinţa este învierea. Ne aduce aminte de tot ceea ce este putinţă atunci când există speranţă.

 

25. Duminica învierii nu este o simplă metaforă mitiă

În anii recenţi, Noul Testament a fost ţinta unor atacuri virulente din partea învăţaţilor radicali de la aşa numitul „Seminarul Isus”. Oamenii aceştia considerau toate minunile, în mod special învierea, drept „metafore mitice elaborate de biserica primară”. Unii teologi revizioniştii au conchis că învierea lui Isus nu înseamnă decât că spiritul lui continuă să se manifeste printre noi, aşa cum spiritul lui Abraham Lincoln continuă să influenţeze America.

Însă William Lane Craig, probabil cea mai mare autoritate în ceea ce priveşte învierea, refutează această teorie. Dr. Craig este un erudit britanic, posesor a două titluri de doctorat. În prezent este profesor la Univeresitatea Louvain, din apropiere de Brussels. Dr. Craig atrage atenţia asupra numărului mare de ucenici care au fost executaţi pentru că au refuzat să nege Învierea. Cine ar accepta să moară pentru o metaforă mitică?

 

26. Dumnezeu plânge împreună cu noi

Teologul german Jurgen Moltmann cuprinde într-o singură frază, esenţa răstimpului dintre Vinerea Răstignirii şi Duminica Învierii. Este practic un sumar al istoriei omeneşti, trecute, prezente şi viitoare: „Dumnezeu plânge împreună cu noi pentru ca, într-o zi, să putem râde împreună cu El.”

 

27. Mormânt folosit – un chilipir pe cinste

Dr. Paul Stuckey slujeşte ca pastor al unei biserici metodiste din statul Ohio. Şi el ne spune despre un anunţ publicitar ce nu putea să nu îţi atragă atenţia şi care apăruse într-un ziar local: „Mormânt folosit de vânzare. Un chilipir pe cinste pentru cineva cu numele de ‚Azor’. Pentru informaţii suplimentare, sunaţi la....”

La prima considerare, imaginea unui mormânt folosit poate părea sumbră şi deprimantă. Însă la o a doua considerare, un mormânt „folosit” înseamnă că proprietarul de dinainte nu mai are nevoie de el şi atunci a devenit un lucru inutil.

Învierea lui Hristos ne comunică acelaşi mesaj: mormântul este gol! Piatra care astupa intrarea nu mai este deloc necesară. Isus Hristos a înviat!

 

28. Paştele înseamnă moartea răsturnată

Oasele recalcificate

Încheieturile religamentate

Muşchii retendonizaţi

Venele resanguinizate

 

Inima repornită

Nervii reelectrificaţi

Pielea reţesută

Şi, sus!, s-a ridicat din mormânt!

 

29. Cine eşti tu?

În Sâmbăta Mare trebuie să se fi întâlnit omida cu Alice, în Ţara Minunilor.

„Cine eşti tu?” a întrebat-o pe fetiţă.

„Nu prea îmi dau seama în momentul de faţă...”, a răspuns timid Alice. „Nu ştiu decât cine eram când m-am trezit de dimineaţă, însă între timp cred m-am schimbat de ceva ori.”

 

30. Epitaful lui Benjamin Franklin

Într-unul din momentele sale mai senine, Benjamin Franklin şi-a compus propriul epitaf. Franklin nu susţinea că ar fi un creştin ortodox; era deist, unul dintre cei ce cred într-un Dumnezeu Ceasornicar, iar nu în Dumnezeul personal care este Isus Hristos. Totuşi, învăţătura bisericii cu privire la înviere nu a trecut pe lângă el, fără să îl atingă. Iată epitaful pe care şi l-a compus:

„Trupul lui B. Franklin, tiparnic, ca o carte veche al cărei cuprins a fost smuls, zace aici, hrană pentru viermi, însă lucrarea nu va rămâne întru totul pierdută: căci, după cum a crezut, va apărea încă o dată, într-o ediţie nouă şi mult mai bună, corectată şi îmbunătăţită de Autor.”

 

31. Tainele

Aduceţi-vă aminte că aceste lucruri sunt nişte taine şi dacă ar fi de aşa fel să le putem înţelege pe deplin, atunci nu ar mai merita efortul de a le înţelege. Un Dumnezeu pe care îl poţi înţelege pe deplin este un dumnezeu mai mic decât tine însuţi. – Flannery O’Connor

 

32. Strângerea roadelor Crucii

Ziua biruinţei lui Isus este Vinerea mare, nu Duminica Învierii. Însă, dacă istoria s-ar fi terminat acolo, biruinţa ar fi fost stearpă. Ceea ce mai rămânea era nu biruirea, ci strângerea roadelor. Prin urmare, Sfântul Ioan nu prezintă învierea ca pe o grandioasă faptă prin care oştile răului au fost puse pe fugă, ci ca pe răsăritul liniştit al soarelui care deja a biruit noaptea. Atmosfera istoriei poartă toată dulceaţa zorilor unei zile de primăvară. – William Temple

 

33. Moartea nu cunoaşte milă

Şi ce anume din viaţa omului este mai sigur decât moartea şi mai nesigur decât ceasul prezent? Moartea nu are milă de cel nevoiaş; nu are nici o consideraţie pentru bogăţii; nu cruţă pe nimeni din pricina naşterii nobile, purtării sau vârstei; pe cel bătrân îl aşteaptă la uşă, peste cel tânăr dă iama. – Bernard de Clairvaux

 

34. Martori la zborul dirijabilului Hindenburg

În luna mai 1937, în Lakehurst, New Jersey, dirijabilul Hindenburg se pregătea să aterizeze. Deja efectuase circa 60 de zboruri, fiind replica aeriană a celor mai luxoase curse maritime. Hindenburg oferea un mod de a călători confortabil, rapid pentru data aceea şi foarte-foarte exclusivist. Reporterii erau deja prezenţi la locul aterizării, pentru a asista la evenimentul cu totul deosebit. Reporterul de la un ziar din New York se afla şi el acolo, pregătit cu o listă de nume de oameni pe care trebuia să îi intervieveze, de la căpitan şi până la pasageri, şi cu o altă listă de întrebări despre călătorie, dacă a fost interesant, ce a însemnat pentru ei să călătorească în aşa condiţii de lux, să străbată cerurile, de la un capăt al Atlanticului la celălalt.

Şi atunci a avut loc o explozie, posibil din cauza unui scurt-circuit, şi balonul de hidrogen care era de fapt dirijabilul a sărit în aer. Moarte în cer. Reporterul era stupefiat. După ce şi-a revenit, a mers la un post telefonic şi a sunat la redacţia ziarului pentru care lucra. Era pregătit să-l intervieveze pe căpitan, să vorbească cu pasagerii, cu cei din mulţimea de spectatori. Nu, nu luase nici un interviu, ci trebuia să raporteze ceva ce văzuse şi şi-a dat seama că nu ştia ce să spună. Nu un raport despre ceea ce alţii au văzut, simţit sau crezut, ci un raport personal, ca martor la cele întâmplate. – „News, Great and Good”, Geroge W. Evans jr.

 

35. Einstein a fost adevărat?

În cadrul cursurilor de studii sociale pentru clasele a 5-a şi a 6-a, vorbeam despre exploratori şi itinerariile lor. Un elev perspicace m-a întrebat dacă eu credeam că oamenii din acele timpuri erau mai deştepţi decât oamenii din timpurile recente sau actuale. Am răspuns că părerea mea este că poţi lua un savant şi plasa într-o altă epocă şi tot deştept ar fi. Unul dintre exemplele folosite a fost Einstein. După prezentarea exemplului, un elev m-a întrebat subit: „Einstein a fost adevărat?”

 

36. Mereu ai fost alături de mine

Timp de mai multe luni la rând, soţul unei doamne se aflase în comă, cu rare şi scurte ocazii în care era conştient. Femeia aceasta a stat lângă el zi de zi. Şi într-o zi, când soţul a deschis ochii, i-a făcut semn să se apropie de el.

Cu ochii plini de lacrimi i-a şoptit: „Ştii, ai fost alături de mine în toate momentele grele. Când am fost concediat, ai fost lângă mine ca să mă susţii. Când afacerea a dat faliment, ai fost lângă mine. Când am fost împuşcat, ai fost lângă mine. Când am pierdut casa, ai stat alături de mine. Când au început să apară problemele de sănătate, ai rămas lângă mine....Ştii...”

„Ce anume, dragul meu?” l-a întrebat blând, zâmbind şi cu inima încălzindu-se din ce în ce mai tare.

„Cred că nu ai avut noroc.”

 

37. Spălarea picioarelor

Sociologul Robert Wuthrow de la Universitatea PRinceton a investigat modul în care oamenii iau deciziile etice de fiecare zi. Mulţi fac gesturi de compasiune, slujire şi caritatea pentru că la un moment dat, în viaţa lor, cineva s-a purtat cu bunătatea cu ei. Şi scria el: „Bunătatea pe care o primim ne poate atinge atât de adânc că, atunci când vom putea ca la rândul nostru să oferim bunătate altcuiva, vom avea un deosebit simţământ de mulţumire şi satisfacţie.”

Şi în continuare relatează istoria lui Jack Casey care lucra pe o ambulanţă. În copilărie suferise o intervenţie chirurgicală bucală. Cinci dinţişori trebuiau extraşi sub anestezie generală. Lui Jack îi era tare frică. Dar ceea ce i-a rămas cel mai bine întipărit în minte era asistenta care, dându-şi seama de groaza băiatului, i-a spus: „Hei, nu te îngrijora, voi fi aici, lângă tine, orice s-ar întâmpla.” Şi când Jack s-a trezit după operaţie, asistenta era acolo, aşa cum promisese.

20 de ani mai târziu, ambulanţa pe care lucra şi Jack a fost chemată la locul unui accident, pe autostradă. O camionetă se răsturnase, şoferul rămăsese blocat în cabină şi pentru a fi descarcerat era nevoie de unelte de mare putere. Însă, din rezervorul maşinii, benzina picura pe hainele şoferului şi o singură scânteie de la unelte ar fi însemnat dezastru. Şoferul ţipa cu groază că îi este frică să moară. Şi Jack se târăşte lângă el, în cabină şi-i spune: „Hei, să nu îţi fie frică. Sunt aici lângă tine şi nu plec nicăieri.” Şi Jack s-a ţinut de cuvânt şi a rămas lângă şofer până când a fost eliberat din cabină, teafăr şi nevătămat.

Ulterior şoferul avea să îi spună lui Jack: „Ceea ce ai făcut a fost prostie curată. Ştiai foarte bine că totul putea exploda şi amândoi am fi sfârşit arşi de vii!” Jack i-a spus că simţea că nu putea să îl lase singur acolo.

Cu ani în urmă, Jack s-a bucurat de compasiunea unei asistente şi dată fiind acea experienţă, acum a putut, la rândul lui, să ofere compasiune altcuiva. Isus  a spus: „Deci, dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul vostru, v-am spălat picioarele şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora.”

 

38. Două odăiţe de sus

În cartea sa Viaţa priveşte în sus, Charles Templeton remarcă ironia modului în care cursul istoriei omenirii a fost marcat atât de pozitiv şi negativ de evenimente care au avut loc în două odăiţe de sus. Una dintre ele – o cameră întunecoasă din partea de vest a Londrei, murdară, cu geamurile goale, cu tot felul de hârtii şi manuscrise jerpelite, stivuite pe masă, cu schiţe abandonate în coşul de gunoi. La masă stă aşezat un bărbat, lucrând cu sârg la o lucrare, o lucrare ce avea să răstoarne guverne, avea să înrobească oameni, avea să marcheze sumbru istoria generaţiei următoare. Numele lui: Karl Marx, numele lucrării: Capitalul, manualul revoluţiilor comuniste.

Cealaltă odăiţă de sus este situată într-unul dintre cele mai vechi oraşe ale lumii, Ierusalimul. Şi în această cămăruţă se găsea o masă în jurul căreia stau adunaţi 13, pentru a mânca împreună şi pentru a asculta cuvintele Omului ale cărui dragoste şi sacrificiu aveau să lase o amprentă veşnică asupra istoriei omenirii. Mesajul Lui – credinţa în Dumnezeu şi iubirea pentru semeni care aveau să revoluţioneze guvernele şi să schimbe vieţilor a nenumărate generaţii de oamenii.

Cât de straniu este faptul că 1800 de ani mai târziu, Karl Marx avea să proclame că lupta dintre oameni, controlul rigid al posesiunilor, limitarea strictă a libertăţii personale şi trecerea la o societate atee aveau să instaureze lumea perfectă la care năzuia omenirea. Karl Marx nu a văzut că modul de viaţă după care tânjim tu şi eu deja ne-a fost dat prin cuvintele rostite de Isus în camera de sus.

 

39. Joia mare şi vinerea mare

Atunci când ne gândim la cruce, cumva ar trebui să ne vedem propria complicitate în actul răstignirii. Nu ne putem delimita de aceasta, atribuind-o exclusiv unor iudei conduşi de un spirit de îndreptăţire de sine şi unor romani agresivi. Trebuie să înţelegem faptul că diavolul se poate folosi şi de nişte oameni religioşi pentru a-şi aduce la îndeplinire scopurile. Este foarte uşor să distorsionezi realitatea şi să ajungi să numeşti răul, bine şi binele, rău. Ori de câte ori lăsăm ca păcatul să ne seducă cu distorsiunile sale, noi îl pironim pe Isus pe cruce.

Într-un episod din clasicul serial MASH, un pilot cam trufaş ajunge la unitatea MASH, în urma doborârii avionului său. Pilotul nu scăpase decât cu câteva răni uşoare. Şi pilotul acesta nu contenea să se semeţească în faţa tuturor cu senzaţia extraordinară pe care o trăieşte atunci când îşi pilotează avionul şi cu performanţele sale în război. Pentru el, războiul era oarecum un divertisment.

Până într-o zi când la unitate este adusă o fetiţă coreeană, care îşi pierduse braţul în urma unui atac aerian. Tânărul pilot rămâne fără cuvinte. Deşi nu avionul lui făcuse răul acela, totuşi, pentru prima data se vede nevoit să îşi admită complicitatea în brutalitatea acestui război. Pentru prima data vede lucrurile nu de la 3000 m înălţime, ci de la înălţimea ochişorilor unui copil.

Este o primejdie în romanticizarea crucii. Îmi plac vechile imnuri despre cruce, însă rostul crucii nu este să ne legene, ci să ne înghiontească.

 

40. Încălcarea dreptului la intimitate

În fiecare dimineaţă de duminică, membrii unei biserici de la nord-vest de Pacific se salută unii pe alţii cu „Pacea fie cu tine”. Încep serviciul de închinare cu un imn de laudă. Oamenii îşi mărturisesc păcatele împreună, după care primesc asigurarea iertării din partea lui Dumnezeu. Apoi sunt invitaţi să se întoarcă la cei de lângă ei şi să spună „Pace”. Şi astfel o ocazie, altfel sobră, a ajuns să includă şi un moment de adevărată exuberanţă. Prietenii îşi părăsesc locurile pentru a se îmbrăţişa unul pe celălalt. Noii veniţi sunt întâmpinaţi cu un cuvânt amabil sau o îmbrăţişare.

Nimeni nu şi-a făcut nici un fel de probleme cu acest ritual săptămânal, până când pastorul a primit o scrisoare de la un bărbat care se alăturase de curând congregaţiei. Noul membru era un tânăr avocat de la un prestigios cabinet de avocatură şi pe o pagină purtând antetul cabinetului, a redactat o scrisoare scurtă şi la obiect. „Prin scrisoarea de faţă doresc să îmi exprim dezacordul cu ritualul comunităţii în care membrii se îmbrăţişează şi îşi spun ‚Pace’ unul altuia. Dezacordul meu este de natură personală, cât şi profesională şi sunt pregătit să merg cu această chestiune până în faţa curţii de justiţie.” Pastorul l-a sunat pe avocat şi l-a întrebat ce anume îl deranja aşa de tare.

„Ritualul acesta reprezintă o invadare a spaţiului personal.”

Poate că o astfel de istorie nu se putea întâmpla decât în anii 1990. Timpurile pe care le trăim nu sunt deloc obişnuite. Nu m-ar surprinde să aflu că sunt oamenii care şi-ar da biserica în judecată pe motiv că se salută prea mult, din cauza excesului de amabilitate sau din cauză că cei din scaunele alăturate le-au întrerupt momentele de meditaţie. În acest context consider răspunsul pastorului ca fiind extrem de potrivit: „Vă place sau nu, când aţi intrat în biserică, aţi renunţat la o parte din intimitatea dumneavoastră, pentru că noi credem într-un Domn înviat care nu ne lasă niciodată singuri. Nici nu ştii când Isus Hristos ne importunează cu un cuvânt de pace.”

 

41. Rosie trăieşte!

Era odată un bărbat care obişnuia să îşi conducă biserica la biserică. Se bucuraseră de o căsnicie lungă şi fericită; dragostea lor unul pentru altul era imensă. Tot ce făceau, făceau împreună; totul, cu excepţia unui singur lucru. Când duminica, George o conducea pe Rosie la biserică, ea intra, el rămânea afară, în maşină, şi citea ziarul.

După 45 de ani de căsnicie, Rosie a murit. George era zdrobit de durere. În dimineţile de duminică nu mai conducea până la biserică, pentru a o duce pe Rosie la biserică. Au trecut luni şi a sosit şi duminica Paştelui. Geroge s-a urcat în maşină, a condus până la biserică şi a intrat înăuntru. Pastorul a prezentat o predică cutremurătoare despre înviere şi a încheiat cu o rugăciune.

După câteva momente de tăcere, pe când pastorul se pregătea să anunţe imnul de închidere, George s-a ridicat în picioare şi cu vocea emoţionată, a spus tare: „Rosie trăieşte!” Şi a început să cânte cu o voce plină cântecul pe care întotdeauna îl asociase cu Rosie: „Trandafirul meu sălbatic, floarea cea mai dulce de pe pământ...” La început comunitatea a reacţionat cu stupoare. Însă câţiva membri îl cunoşteau pe George şi ştiau cât de mult suferea în urma pierderii lui Rosie şi atunci s-au ridicat în picioare şi au început să cânte împreună cu el. Apoi alţii li s-au alăturat şi tot aşa, până când întreaga comunitate cânta cu lacrimi în ochi şi glasuri de bucurie un minunat cântec de Paşte, cântec popular.

 

42. Aruncă bagajele

În filmul „Misiunea”, personajul principal este un fost neguţător de sclavi, devenit preot iezuit. Plecat misionar la indienii pe care înainte îi vindea ca sclavi, preotul ţine neapărat să care prin junglă o boccea voluminoasă, ca un fel de penitenţă. Într-o scenă dramatică, pe buza unei prăpăstii, când bocceaua ameninţa să îl târască în hău, indienii retează legăturile poverii şi îl eliberează. Oamenii pe care înainte îi vindea sclavi, îi acordă iertare şi îl eliberează. Avem puterea să facem  lucrul acesta unul pentru altul.

Aşa cum spunea Isus: „Luaţi Duh Sfânt! Celor ce le veţi ierta păcatele, vor fi iertate, şi celor ce le veţi ţinea, vor fi ţinute!”

 

43. A venit vremea să te scoli!

Winston Churchill şi-a planificat propria înmormântare, care avea să aibă loc în Catedrala St. Paul. În program a inclus multe mari imnuri bisericeşti şi fragmente elocvente din liturgica anglicană. Potrivit indicaţiilor sale, sus, în cupola catedralei, un suflător din goarnă, avea să intoneze semnalul universal care anunţă sfârşitul zilei. Şi atunci intervenea întorsătura cea mai neaşteptată: imediat ce ultimul sunet de goarnă se stingea, un alt gornist, situat de cealaltă parte a cupolei, avea să intoneze cântecul de deşteptare: A sosit ceasul să ne trezim. Aceasta era mărturia lui Churchill cu privire la sfârşitul istoriei, anume că ultima notă nu va din imnul de culcare, ci din cel pentru trezire. Lucrurile rele nu sunt niciodată şi cele din urmă.

 

44. Dovezi irefutabile

Despre Toma, Dorothy Sayers spunea:

„Este neaşteptat, însă cu totul convingător, că singura declaraţie din întreaga Biblie care afirmă fără echivoc divinitatea lui Hristos vine din partea lui Toma necredinciosul. Este singurul loc unde cuvântul Dumnezeu este folosit fără nici o determinaţie de vreun fel şi cu forma lexicală cea mai lipsită de ambiguitate. Iar aceasta trebuie să fi fost spusă nu extatic sau cu stupoare, ci cu convingerea categorică a unuia care recunoaşte faptul de netăgăduit că 2+2=4, că soarele este sus pe cer, că „Tu eşti Domnul meu şi Dumnezeul meu!”. – Sayers, The Man Born to Be King

 

45. Concentraţia de credinţă din îndoială

În îndoiala sinceră trăieşte mai multă credinţă decât în jumătate din toate crezurile la un loc. – Lord Alfred Tennyson.

 

46. Certitudini

Dacă omul începe cu certitudinile, sfârşeşte în îndoială; dar dacă se va mulţumi să înceapă cu îndoielile, va încheia cu certitudini. – Francis Bacon

 

47. Paştele în noi

Poetul iezuit Gerard Manley Hopkins semnează un ambiţios poem intitulat „Naufragiul navei Deutschland”. Poemul comemorează moartea celor 5 călugăriţe franciscane ce au murit în urma scufundării navei Deutschland la gura fluviului Tamisa, în iarna anului 1875. Este un vers cu totul fascinant care spune aşa: „El să fie Paştele în noi.” Cum se poate lucrul acesta? În trei moduri cu totul minunate: prin credinţa care se înalţă deasupra îndoielii, prin nădejdea care biruie deznădejdea, prin dragostea care face dreptate.

 

48. Noi credem că este viu sau că este mort?

În cartea sa „Isus cel viu”, Luke Timothy declară:

În ceea ce îl priveşte pe Isus, întrebarea cea mai însemnată este: Credem că este viu sau că este mort?

Dacă Hristos este mort, avem la dispoziţie mai multe moduri în care ne putem raporta la viaţa şi lucrările Lui. Ba, în cazul în care s-ar mai descoperi vreun manuscris obscur, am putea chiar afla mai multe despre El. însă niciodată nu am putea spera să învăţăm ceva de la El.

Însă, dacă este viu, atunci lucrurile se schimbă categoric. Nu mai e vorba de  investigarea documentelor istorice, ci noi înşine suntem cei chestionaţi de Unul care a încălcat toate regulile unei existenţe omeneşti obişnuite. Dacă Hristos trăieşte, atunci El trebuie să fie dătător de viaţă. Isus nu este doar un personaj al trecutului, ci o persoană în prezent, nu numai o amintire pe care s-o analizăm şi s-o manipulăm, ci un agent cu care ne putem confrunta şi care ne poate învăţa. Ceea ce putem învăţa despre El trebuie să includă şi ceea ce continuăm să învăţăm despre el. – Roger Griffin, „Where is the Church?”

 

49. Tot ţi-ar mai plăcea să fii salvat?

Cu ceva ani în urmă, într-un număr din Saturday Evening Post a apărut o caricatură ce înfăţişa un bărbat pe punctul de a fi salvat după mult timp petrecut pe o insulă pustie. Marinarul însărcinat cu operaţiunile de salvare a păşit pe plajă şi i-a întins un teanc de ziare. „Cu complimente din partea căpitanului”, i-a spus marinarul, „care vă roagă să vă uitaţi peste titluri şi să hotărâţi dacă tot vă mai doriţi să fiţi salvat.”

Uneori titlurile din zare ne înspăimântă. Câteodată ni se pare că biruinţa este de partea răului. Paştele soseşte ca să ne aducă aminte că nu e mormânt îndeajuns de adânc, nici pecete îndeajuns de impozantă, nici piatră îndeajuns de grea, nici rău îndeajuns de mare pentru a-L ţine pe Hristos în mormânt. – Charles Whatley, „Room for Doubt”

 

50. Doar pentru că nu vedem

O învăţătoare le vorbea copiilor despre evoluţie şi modul în care tot ce e pe lumea asta demonstrează faptul că Dumnezeu nu există. Spunea ea:

„Priviţi pe fereastră. Nu-i aşa că nu-l puteţi vedea pe Dumnezeu?”

Copii au încuviinţat din cap.

„Uitaţi-vă prin clasă. Nu-i aşa că nu-L puteţi vedea pe Dumnezeu?”

Copii au încuviinţat din cap.

„Atunci, concluzia logică ar fi că Dumnezeu nu există, nu-i aşa?”, a mai întrebat ea, convinsă că şi de această dată copiii aveau să încuviinţeze.

Însă o fetiţă dintr-o bancă din spate a spus: „Domnişoară Smith, doar pentru că noi nu putem vedea ceva, nu înseamnă că lucrul acesta nu există. Am putea să vă deschidem cutia craniană şi să vă investigăm creierul sau puteam să vi-l vizualizăm cu ajutorul tehnologiei CAT şi să vă identificăm tiparele cerebrale. Însă nu am putea demonstra că nu aţi avut nici măcar un gând pe ziua de azi. Dar asta nu înseamnă că nu aţi gândit deloc. Doar pentru că nu putem vedea gândul, asta nu înseamnă că nu există.”

 

51. Realitatea Învierii

Cu sute de ani înainte de naşterea lui Isus, pe câmpiile de la Marathon s-a dat o bătălie crucială între greci şi persani. Bătălia a durat ore în şir. Până la urmă grecii, inferiori numeric, au reuşit o extraordinară victorie, însă era o problemă. Nu peste mult timp, Senatul avea să voteze în Atena, la 27 mile distanţă, şi cel mai probabil aveau să îşi dea votul pentru o strategie de împăciuire. Disperaţi, au trimis un soldat, echipat complet, să dea fuga şi să le spună vestea cea bună. Tânărul a ajuns la Atena epuizat complet. Cu ultima suflare şi-a îndeplinit misiunea: „Victorie!” şi-a înştiinţat conaţionalii.

Astăzi venim la biserică cu sunetele de Aleluia încă răsunându-ne în urechi. Am fost la mormântul gol. Am auzit vestea cea bună a învierii. Şi acum este vremea ca biserica să transmită lumii un mesaj alcătuit dintr-un singur cuvânt: „Victorie!”

 

52. Puterea de a forma oameni

Un rege a hotărât să pună deoparte o zi pentru cinstirea supuşilor lui. Când ziua cea mare a sosit, în curtea palatului s-a strâns o mare mulţime. Patru finalişti au fost scoşi în faţă şi dintre aceştia patru, regele urma să îl aleagă pe câştigător.

Primul prezentat era un filantrop bogat. I s-a spus regelui că omul acesta merita onoarea, date fiind eforturile sale umanitare: dăruise atât de mult săracilor!

Al doilea finalist era un medic renumit. Regele a aflat că medicul acesta merita onoarea pentru că ani de-a rândul se îngrijise de bolnavi cu multă dedicare.

A treia persoană era o un judecător distins. Regele a aflat că judecătorul acesta merita date fiind înţelelepciunea, cinstea şi deciziile sale strălucite.

Cea de-a patra persoană prezentată era o femeie bătrână. Toţi au fost oarecum surprinşi să o vadă acolo, în straie simple şi cu o purtare umilă. Cu greu ţi-ai fi putut-o imagina drept cea mai onorată persoană din împărăţie. Ce şansă ar fi putut avea, pe lângă ceilalţi trei care realizaseră aşa de multe?  Şi totuşi, era ceva în expresia de iubire de pe faţa ei, înţelegerea din ochii ei, încrederea ei împăcată.

Regele era foarte intrigat şi cumva nedumerit de prezenţa ei acolo. A întrebat cine e şi răspunsul a fost: „Vedeţi filantropul, judecătorul şi medicul de acolo? Ei bine, femeia aceasta le-a fost dascălul.”

Femeia nu avea nici putere, nici avere, nici poziţie onorată, însă, cu altruism, s-a dat pe ea însăşi pentru a forma oameni mari.

 

53. Dezamăgirile preschimbate

Era prin anul 1920; sala de examinare în vederea selectării noilor misionari. Înaintea comisiei stătea un tânăr pe nume Oswald Smith. Inima îi era stăpânită de un singur vis: acela de a fi misionar. Mereu se ruga: „Doamne, vreau să fiu misionar pentru tine. Deschide-mi înainte o cale pe care să Îţi pot sluji.” Acum, în sfârşit, venise clipa în care rugăciunea lui putea primi răspuns. La încheierea examinării, comisia a hotărât să respingă cererea lui Oswald Smith, care nu corespundea tuturor cerinţelor lor. Picase testul. Direcţia rămânea aceeaşi, însă viaţa acum îl împingea un pe drum ocolit. Ce avea să facă? Şi în timp ce se ruga, Dumnezeu i-a sădit în inimă un alt gând. Dacă nu putea merge ca misionar, atunci are să construiască o biserică ce are să trimită misionari în lume. Zis şi făcut. Oswald Smith a păstorit People’s Chruch din Toronto, de unde au plecat în lume mai mulţi misionari decât din vreo altă biserică din acea perioadă. Oswald Smith L-a adus pe Dumnezeu în situaţia respectivă, iar Dumnezeu a transformat acea cale ocolită într-o autostradă a slujirii.

 

54. Dezamăgire?

Ucenicii aşteptau ca Hristos să fie Regele Iudeilor şi în acest punct au suferit o cruntă dezamăgire. Însă ceea ce nu puteau vedea avea să le aducă atât de mult mai mult, pentru că El s-a dovedit a fi Mântuitorul lumii, ei, astfel, devenind ambasadorii marelui Împărat.

 

55. Îmi miroase a pâine

Într-un episod din M*A*S*H, cochilia sofisticată în care maiorul Winchester se păzeşte de oroarea suferinţei şi morţii cu care are în continuu de-a face, se sparge şi maiorul rămâne fără apărare. Intră într-un soi de depresie în care se luptă să afle un răspuns la problema cea mai chinuitoare a vieţii: moartea. În ultimă instanţă, pleacă de la bază şi merge la unitatea din linia întâi, unde sunt aduşi mai întâi răniţii. Colonelul Potter află unde este şi îl contactează, ordonându-i să revină la bază. Un brancardier întrerupe conversaţia chemându-l pe chirurg la un soldat muribund. Winchester confirmă cu o privire moartea iminentă. Soldatul spune: „Nu văd nimic. Ţineţi-mă de mână.” Maiorul îi apucă mâna. „Eu mor,” geme soldatul şi aceasta aduce pe buzele maiorului întrebarea nerostită: „Vezi ceva? Simţi ceva? Trebuie să ştiu!” Soldatul nu spune nimic legat de întrebările lui, ci numai atât: „Îmi miroase a pâine.”

Nu poţi să nu înţelegi semnificaţia simbolului. Pâinea este simbolul lui Hristos. Este simbolul mergerii acasă.

 

56. Deschiderea uşii

Este vreo paralelă între experienţa celor doi ucenici de pe drumul spre Emaus şi vieţile noastre? Da, sunt ocazii în care nu reuşim să recunoaştem prezenţa lui Hristos sau a Duhului Sfânt. Aduceţi-vă aminte că Biblia făgăduieşte că Hristos va fi cu noi – cel puţin potenţial – nu doar ca un eveniment ocazional, miraculos, ci întotdeauna. În Apoc. 3:20, El ne spune: „Iată-Mă, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul meu şi-Mi deschide uşa, Eu voi intra şi voi cina cu el şi el cu Mine.” Deci o atare experienţă, ca cea a ucenicilor care L-au recunoscut pe Isus în frângerea pâinii, ne este întotdeauna disponibilă şi nouă.

Este uşor deci pentru creştinii consacraţi să amâne deschiderea uşii pentru Isus. Vrem să fim creştini buni, însă numai atunci când ne convine, oricum nu azi. „Aşteaptă până ies la pensie...până când copiii termină facultatea....până plătesc şi ultima rată la creditul pentru casă.”

Hristos însă este aici, acum. Când ne deschidem inimile faţă de alţi oameni, mai cu seamă faţă de cei diferiţi de noi, noi Îi deschidem Lui uşa! Aceasta este o modalitate practică prin care creştinii pot face un pas major întru conştientizarea prezenţei constante a Mântuitorului. „Adevărat vă spun că ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia dintre aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie mi le-aţi făcut.” (Mat. 25:40)

Atunci când facem un astfel de pas, ochii ni se deschid la fel ca ucenicilor; vieţile ne capătă amploare şi ne eliberăm din cuştile pe care le construim în jurul nostru; păşim într-un tărâm nou, plin de surprize, aventură şi satisfacţie. Şi lucrul acesta poate fi ceva ce Cleopa şi fratele lui au aflat pe drumul spre Emaus. Imaginaţi-vă numai veselia şi entuziasmul! Mă întreb cam cât le-o fi luat ca să se întoarcă în Ierusalim pentru a le spune şi prietenilor lor ceea ce au văzut şi auzit. Se poate să fi stabilit un record la cursa de viteză,  de 10000 m.

 

57. Ucenicii de azi

Duminică dimineaţa, în America de azi, ucenicii moderni intră pe uşa bisericii copleşiţi de cinism, stres şi spirit de afirmare. Suntem prea ocupaţi, prea suspicioşi pentru a-l recunoaşte pe Isus cel înviat. – Susan Andrews

 

58. Rămâi cu noi

În versiunea King James a Bibliei, invitaţia celor doi călători sună aşa: „Rămâi cu mine căci este spre înserat şi ziua e pe terminate.” Cuvintele acestea au fost baza de inspiraţie pentru imnul „Rămâi cu mine/Repede seara se lasă”. Imnul a fost scris de Henry Francis Lyte, vreme de 25 de ani vicarul parohiei Devonshire. Era în vârstă de 54 de ani, cu sănătatea şubrezită şi inima întristată de disensiunile din comunitatea sa. La data de 4 septembrie 1847 a predicat pentru ultima dată, şi-a luat rămas bun de la enoriaşi, după care s-a dus acasă ca să se odihnească. După-amiaza, după ce a luat ceaiul, s-a retras în cabinetul său. După o oră sau două, a revenit în mijlocul familiei, ţinând în mână manuscrisul imnului său care avea să rămână în memoria oamenilor pentru totdeauna.

Mulţi cred că „seara” face referire la sfârşitul zilei, însă, de fapt şi de drept, avea de-a face cu apusul vieţii. „Grabnică spre sfârşitul ei, ziua scurtă a vieţii pe pământ se încheie/Bucuriile vieţii se sting, slava ei trece.” Cuvintele au de-a face cu credinţa care priveşte în faţă viaţa şi moartea fără teamă şi biruitoare în lumina crucii şi a mormântului gol....Astfel, Lyte putea conchide: „Dimineaţa cerului se arată şi umbrele vane ale pământului se retrag/În viaţă şi în moarte, oh, Doamne, rămâi cu mine.”

 

59. Fii prietenul meu

Nu merge înaintea mea, s-ar putea să nu te urmez.

Nu merge în spatele meu, s-ar putea să nu conduc.

Mergi alături de mine şi fii prietenul meu. – Albert Camus

 

60. Ce număr are?

Într-o duminică, un vicar încerca să le ilustreze copiilor, ideea de rugăciune cu ajutorul unui telefon. „Vorbeşti cu oamenii la telefon, însă fără să îi vezi la celălalt capăt al firului, nu-i aşa?”

Copiii au confirmat din cap.

„Ei bine, a vorbi cu Dumnezeu seamănă cu o convorbire telefonică. El este la celălalt capăt al firului şi deşi nu Îl puteţi vedea, trebuie să ştiţi că vă ascultă.”

Şi atunci un băieţel a intervenit: „Ce număr de telefon are?”

Nu avem nevoie de un număr de telefon pentru a intra în legătură cu Dumnezeu. Avem nevoie doar să Îl cunoaştem pe Hristos. El ne însoţeşte prin Duhul Său şi noi putem vorbi cu El în orice clipă. El ne ascultă mereu şi întotdeauna ne înţelege.

 

61. Trei părtăşii la masă

Biblia vorbeşte de trei tipuri de părtăşii pe care Isus le are cu cei ai Lui: părtăşia la mesele de fiecare zi, masa părtăşiei cu ocazia Sfintei Cine şi părtăşia de la ospăţul din Împărăţia lui Dumnezeu. În fiecare caz, singurul lucru care contează este că „ochii li s-au deschis şi L-au cunoscut”.

Părtăşia de la masă îi învaţă pe creştini că însă mai mănâncă pâinea pieritoare a peregrinării pământeşti. Însă dacă vor frânge împreună această pâine, într-o bună zi vor primi pâinea nepieritoare, în casa Tatălui.” – Dietrich Bonhoeffer, Life Together

 

62. Corespondentul de război Ernie Pyle

Ernie Pyle a fost corespondent de război în timpul celui de-al doilea război mondial. Ernie Pyle nu a scris despre strategii şi campanii, ci despre cei care se târau prin noroi şi fentau gloanţele inamice ca să rămână în viaţă până la întoarcerea acasă. Ernie i-a cunoscut pe soldaţi pentru că a trăit alături de ei şi a murit alături de ei. Într-una din cărţile sale, relatează povestea unui soldat german care fusese luat prizonier. Şi prizonierul acesta auzise tot felul de poveşti îngrozitoare despre ce le fac americanii prizonierilor de război şi, ca atare, era foarte speriat. Germanul era rănit şi a fost dus la unitatea medicală. Medicii au încercat să îi administreze o doză de morfină, însă germanul s-a împotrivit vehement, de teamă că are să fie torturat. După ceva timp, observând grija cu care se ocupau de ceilalţi răniţi, printre care şi prizonieri ca el, soldatul a înţeles că era tratat la fel ca toată lumea şi uimirea lui a fost peste măsură de mare. Într-o bună zi, în timpul vizitelor de dimineaţă, capelanul i-a oferit câteva ţigarete, bomboane, praf pentru curăţat dinţii şi săpun, la fel ca tuturor celorlalţi. Soldatul german a zâmbit, s-a ridicat în capul oaselor şi a început să se joace cu cele căpătate, aşa cum un băieţel se joacă cu nişte jucării noi.

 

Ei bine, tot aşa e şi cu Duminica Învierii. Suntem în mâinile unei puteri care gândim că are să ne nimicească. În schimb, Dumnezeu ne întâmpină cu învierea. – Recognized in the Breaking of Bread, de J. Daniel Hester.

 

63.  Picnic în parc cu Dumnezeu

A fost odată un băieţel care şi-a pus în gând să Îl găsească pe Dumnezeu. Îşi dădea seama că în faţă îi stătea o călătorie care ar fi putut fi foarte lungă şi s-a gândit să îşi pună în rucsac şi un pachet cu mâncare pentru prânz: 4 pachete de Twinkies şi 2 cutii cu suc.

Şi a pornit la drum şi a mers, şi a mers, până când, la câteva străzi mai încolo, a ajuns la un parc. A intrat în parc şi pe o bancă a văzut o femeie bătrână care se uita la porumbei.

Băieţelul s-a aşezat lângă ea şi a început şi el să se uite la porumbei. I s-a făcut foame şi a scos din rucsac un pachet de Twinkies. În timp ce mânca, a băgat de seamă că femeia se uita la el, aşa că i-a oferit şi ei un pachet de Twinkies. Femeia a primit cu bucurie şi i-a zâmbit. Băiatului i s-a părut că avea cel mai frumos zâmbet din lume. Şi pentru că vroia să-i mai vadă o dată zâmbetul, a scos o cutie de suc şi i-a oferit-o. Din nou femeia a primit cu bucurie şi i-a zâmbit.

Timp îndelungat au rămas amândoi pe bancă, băiatul ronţăind şi bătrâna molfăind Twinkies, sorbind suc, zâmbindu-şi unul altuia şi privind porumbeii. Nici unul nu a spus nici un cuvânt. La un moment dat băiatul a băgat de seamă că se făcuse târziu şi trebuia să se întoarcă acasă. S-a ridicat şi a pornit, dar după câţiva paşi s-a întors şi a îmbrăţişat-o strâns pe bătrâna de pe bancă. Zâmbetul i s-a ivit pe buze şi mai strălucitor decât înainte.

Odată ajuns acasă, mămica l-a văzut că era fericit şi, foarte ciudat, tăcut.

„Cum ţi-ai petrecut ziua?”

„Am luat prânzul în parc, cu Dumnezeu.”

Şi mai înainte ca mămica lui să apuce să răspundă, a adăugat: „Ştii, are zâmbetul cel mai frumos din lume.”

În acest timp, bătrâna a plecat şi ea acasă.

„Cum ţi-ai petrecut ziua, mama?” a întrebat-o fiul ei care băgase de seamă că ceva se întâmplase cu ea.

„Oh, am mâncat Twinkies şi am băut suc în parc, cu Dumnezeu.”

Şi mai înainte ca fiul ei să îşi revină din uimire, i-a mai spus: „Ştii, Dumnezeu e mult mai mic de vârstă decât mi-aş fi imaginat.” – Hearts Burning Within, de rev. Jef Olson

 

64. Cum îţi e stăpânul, aşa îţi e şi viaţa

Ca pastor laic şi ca om de ştiinţă am avut de-a face cu oameni din toate clasele sociale şi am ajuns din ce în ce mai conştient de un lucru. Elementul hotărâtor în destinul unui om este cine este şeful, managerul, Stăpânul vieţii lor.

Am cunoscut foarte îndeaproape câţiva dintre oamenii cei mai bogaţi din America şi, de asemenea, câţiva dintre oamenii de ştiinţă de frunte. În ciuda impresionantei aparenţe de succes, în ciuda bogăţiei şi prestigiului lor, au rămas săraci în duhul, cu sufletele sfrijite, nefericiţi în viaţă, oameni fără bucurie aflaţi în stăpânirea de fier şi posesiunea nemiloasă a stăpânului care nu trebuie.

Spre deosebire de aceştia, numeroşii prieteni pe care îi am în rândul celor săraci, oameni care au cunoscut necazul, lipsurile şi care se luptă să se menţină pe linia de plutire din punct de vedere financiar, dar care, pentru că aparţin lui Hristos şi L-au recunoscut pe El ca Mântuitor şi Domn al  vieţilor lor, ca Proprietar şi manager, sunt plini de o pace adâncă, liniştită, stabilă, frumoasă de privit.

Este cu adevărat o plăcere să vizitezi unul dintre căminurile umile pe care le cunosc. Oamenii aceştia radiază o încredere senină şi o bucurie liniştită, mai mari decât toate tragediile vieţii lor.

Ei sunt în grija Domnului şi o cunosc. Ei s-au aşezat sub stăpânirea lui Hristos şi au găsit mulţumire. – Phillip Keller, A Sheperd Looks at Psalm 23.

 

65. Portarul

Staulul erau o îngrăditură cu ziduri de pietre. Înăuntru – mai multe turme de oi. Când păstorul de drept venea să îşi ia oile, portarul îl lăsa să intre înăuntru. Păstorul îşi chema oile şi oile care îi cunoşteau vocea, îl urmau, iar el le conducea la păşune. După ce părăseau staulul, păstorul stătea cu turma zi şi noapte, adăpostindu-se împreună cu ele în vreun loc de adăpost de pe câmp, el însuşi stând ca uşă ca nici un animal sălbatic să nu poată intra înăuntru.

 

66. Hoţul şi tâlharul

În urmă cu ceva ani în ziare apărea istoria unei femei din Missouri, care, într-o noapte, a fost trezită dintr-un somn adânc de strigăte disperate de ajutor. Şi ştiţi cum este atunci când te trezeşte din somn un sunet puternic: te întrebi dacă ai auzit cu adevărat sau ai visat. Primul gând a fost că soţul ei fusese cel care strigase, însă el dormea adânc lângă ea. Şi în timp ce încerca să se dumirească a auzit din nou „Ajutor! Ajutor!” Atunci a dat la o parte pătura şi a coborât în living. „Ajutor!” s-a auzit din nou glasul implorator. „Unde eşti?” a întrebat femeia. „În şemineu!” a venit răspunsul cel puţin surprinzător.

Sus, pe coşul şemineului şemineului, atârnând cu capul în jos, un hoţ! Poliţia şi pompierii au reuşit până la urmă să îl scoată de acolo. În tot acest timp, femeia a filma totul. Nu ştiu despre ce anume vor fi vorbit în tot acest timp, însă eu unul aş fi adus Biblia şi i-aş fi citit versetul care spune: „Adevărat vă spun că cine nu intră pe uşă [...] ci sare pe altă parte, este un hoţ şi un tâlhar.” – Thorugh the Gate, Scott Hoezze

 

67. Doar ascultare

Sus în munţii din Wales, într-un loc numit Llynymawddwy, trăieşte un păstor pe nume John Joned, cu soţia lui Mari şi un câine cu blana în alb şi negru, pe nume Mack. Într-o dimineaţă ceţoasă de vară mă aflam la fereastra casei lor şi îl urmăream pe John, călare, cum îşi mâna oile ajutat de Mack. Câteva vaci rumegau liniştite într-un colţ din apropiere, în timp ce vreo 100 de oi traversau pajiştea înrourată, către ţarcuri pentru deparazitare. Mack, un collie scoţia campion, era în culmea entuziasmului. Se trăgea dintr-o familie de câini cu o lungă istorie în ale ciobănitului şi, ca atare, avea meseria „în sânge”. Era făcut pentru aşa ceva şi pentru aşa ceva şi fusese dresat. Şi era minunat să îl priveşti cum alerga la dreapta, la stânga, lătrând, asmuţindu-se la oi, dându-le ocol, aducând înapoi o oaie ce se depărtase de turmă, smotocind un pic blana vreuneia încăpăţânate, cu ochii nedezlipindu-se nici o clipă de oi şi cu urechile ciulite pentru a auzi şuieratul metalic al fluierului stăpânului lui, dar pe care urechile mele nu îl puteau recepţiona.

Mari m-a dus la ţarcuri ca să văd ce urma să facă John acolo. Când toate animalele au fost introduse în ţarcuri, Mack a dat roată până în dreptul locului unde urma să aibă loc deparazitarea, stând gata pentru orice intervenţie. John a apucat de coarne berbecii, unul câte unul, şi i-a vârât în cuva cu soluţie. Berbecii se zbăteau să scape şi atunci Mack mârâia la ei, silindu-i să treacă înapoi în cuvă. Iar dacă încercau să iasă pe partea cealaltă, atunci John îi prindea de coarne cu o unealtă de lemn şi îi ţinea scufundaţi în soluţie timp de câteva secunde...

După ce berbecii au fost trataţi, John a plecat din nou călare pentru a aduce la ţarcuri şi oile ce se aflu pe o altă păşune. Din nou am privit împreună cu Mari cum John şi Mack au trecut la treabă, unul la comandă, celălalt la comanda sa. Mack alerga de jur împrejurul turmei de oi, uneori cu viteză maximă pentru ca în clipa următoare, la auzul fluierului, să frâneze brusc, cu ochii strălucind puternic, cu trupul încordat, însă conformându-se poruncii de a se opri. Ceea ce păstorul vedea, câinelui îi scăpa: oaia cea slabă ce rămânea în urmă, oaia ce se prinsese în vreo tufă, pericolul ce pândea în faţă.

„Oile ştiu ceva din ce se întâmplă?” am întrebat-o pe Mari.

„Nu au nici cea mai mică idee.”

„Dar Mack?”

„Câinele nu înţelege schema de lucru, el doar se supune.”

 

68. Eu sunt uşa

George Adam Smith, teolog din sec. 19, povestea cum aflându-se în călătorie în Ţara Sfântă, într-o zi a întâlnit un păstor cu turma de oi. A intrat în vorbă cu el şi omul i-a arătat ţarcul în care îşi adăpostea oile peste noapte. Era vorba de patru pereţi, cu o deschizătură pe care se putea intra înăuntru. Smith l-a întrebat: „Aici stau pe timpul nopţii?”

„Da,” i-a răspuns păstorul, „şi cât timp sunt aici sunt în perfectă siguranţă.”

„Dar nu văd nici o uşă”.

„Eu sunt uşa.”

Nu era creştin şi nici nu cita din Evanghelie, ci ceea ce spunea, spunea din punctul de vedere al unui arab. Smith s-a uitat la el şi l-a întrebat: „Cum aşa, dumneata eşti uşa?”

„Când întunericul s-a lăsat şi toate oile sunt înăuntru, eu însumi mă culc în cadrul intrării şi nici o oaie nu poate ieşi afară, nici un lup nu poate intra înăuntru decât peste trupul meu. Eu sunt lupul.”

 

69. Glasul străinului

Am cunoscut pe cineva care era conducător într-o comunitate. De-a lungul timpului a ocupat aproape toate poziţiile de conducere din acea biserică. Mai mult, cel mai adesea el era singurul care se oferea voluntar pentru acele treburi dificile şi neplăcute de la care toţi dădeau înapoi: spălatul vaselor după vreo masă de părtăşie, ţinerea clasei pentru botez, ordonarea alimentelor în cămara pentru săraci.

Acesta este chiar genul de persoană pe care ţi-ai dori să o clonezi şi să umpli o biserică cu ea, corect? Greşit! Acesta era genul de persoană pe care ţi-ai fi dorit să o ai în preajmă doar atât cât lucrurile erau făcute cum vroia el, altfel era un adevărat calvar: distrugător de linişte şi unitate. Omul acesta nu pricepea care este sensul comunităţii şi nu ştia să joace în echipă. Şi când (nu pentru prima dată) el şi soţia s-au urcat în maşină şi au părăsit adunarea, în urma unei neînţelegeri, comunitatea a avut atâta inspiraţie cât să nu îi implore să se întoarcă. Până la urmă comunitatea a învăţat să facă deosebirea între vocea unui străin şi vocea păstorului.

 

70. Complimentele autorului

Era odată o fetiţă care ar fi dorit să îi facă bunicii cel mai frumos cadou. Şi a cumpărat o Biblie frumoasă, pe care a socotit ea că trebuie să scrie ceva frumos. Şi s-a uitat prin cărţile din biblioteca tatălui ei şi pe una a găsit o dedicaţie care i-a plăcut tare mult, aşa că a scris-o caligrafic pe prima pagină a Bibliei. Când bunica a deschis Biblia, iată ce a putut citi: „Pentru bunicuţa, cu complimente din partea Autorului.”

 

71. Conducere eficientă

Într-un mare oraş a fost organizată o campanie de evanghelizare ecumenică. Toate confesiunile imaginabile erau reprezentate în sală. Într-o după-amiază, pe când programul era în plină desfăşurare, cineva a dat buzna înăuntru, strigând: „Clădirea a luat foc! Clădirea a luat foc!” Şi atunci membrii de aceeaşi confesiune s-au grupat laolaltă, făcând ceea ce le era numai „confesional”:

Metodiştii s-au strâns într-un colţ pentru a se ruga, baptiştii au început să strige: „Unde este apa?”, quakerii au început să laude pe Dumnezeu pentru binecuvântările pe care le aduce focul. Luteranii au agăţat de uşa de la intrare un anunţ prin care focul era declarat un lucru rău. Romano-catolicii au trecut de la unul la altul o cutie pentru strângerea de daruri pentru reparaţii. Unitarienii au chibzuit că focul avea să se stingă de la sine, dacă era lăsat în pace. Congregaţionaliştii au strigat: „Fiecare pentru el!” Fundamentaliştii au proclamat: „Este răzbunarea Domnului!” Episcopalienii s-au organizat într-o procesiune şi au mărşăluit afară. Creştinii scientologi au conchis că focul nu era real. Prezbiterienii au numit pe cineva  să alcătuiască un comitet care să investigheze problema şi să scrie un raport.

Iar secretarul bisericii a pus mâna pe un stingător de incendiu şi a stins focul.

 

72. Dumnezeu S-a descoperit şi în alte religii?

Karl Barth vorbea în faţa unui grup de studenţi de la Princeton. Unul dintre studenţi l-a întrebat pe teologul german: „Domnule, nu credeţi că Dumnezeu S-a descoperit pe Sine şi în alte religii, nu numai în creştinism?” Răspunsul lui Barth i-a surprins pe toţi. Clar, răspicat şi stăpânit a spus: „Nu, Dumnezeu nu S-a descoperit în nici o religie, nici măcar în creştinism. Dumnezeu S-a descoperit în Fiul Său.” 

 

73. Unicitatea creştinismului

Un creştin care îşi înţelege religia râde atunci când cei necredincioşi cred că îl vor pune în încurcătură prin afirmaţia că Isus nu a rostit nici o poruncă şi care să nu fi fost anticipată de rabini, şi care să nu aibă corespondent în vechile texte egiptene, babiloniene, ninivene sau chinezeşti. Noi de mult recunoaştem acest adevăr cu bucurie. – C.S. Lewis, Christian Reflections

 

74. Luther despre divinitatea lui Hritos

Singuri nu putem cunoaşte cine este Dumnezeu şi avem nevoie de Isus ca să ni-L descopere. Martin Luther, ca de obicei, surprinde această idee foarte bine într-una din predicile sale: „Aceasta este cunoştinţa cu privire la care Ioan, un evanghelist proeminent în prezentarea acestei teme, şi Pavel învaţă mai mult decât toţi ceilalţi. Cei doi întovărăşesc şi leagă pe Hristos şi Tatăl atât de ferm Unul de Altul, până acolo că ajungem să ne gândim la Dumnezeu ca fiind numai Hristos. Atunci când auzim vorbindu-se despre numele lui Dumnezeu sau despre voia Lui, lucrările Lui, harul Lui, neplăcerea Lui, să nu socotim că acestea nu sunt decât glasul inimii noastre sau gânduri omeneşti cu privire la acestea...ci să ne cuibărim şi să ne ghemuim în poala lui Hristos, ca nişte copiii drăgălaşi în poala mamei lor sau la sânul ei, şi să ne închidem ochii şi urechile la orice, în afară de cuvintele Lui.”

 

75. Grija

Grija este dobânda pe care o plătim pentru necazurile zilei de mâine. – E. Stanley Jones

 

76. Grija

Grija este un firicel de frică ce ni se infiltrează în minte. Încurajat, firicelul îşi va croi un canal în care vor fi deviate toate celelalte gânduri. – Arthur Somers Roche

 

77. Puterea pe care o dă Dumnezeu

Dr. Lesley Weatherhead, un renumit predicator din anii trecuţi, povestea cum, student fiind, a avut de dat un test foarte dificil. În preajma examenului, i-a venit în minte versetul: „Şi orice veţi cere în Numele Meu, veţi primi....”

Weatherhead a înţeles de aici că tot ce avea de făcut era să ceară şi atunci el va trece examenul respectiv. I-a spus lui Dumnezeu că el crede ceea ce spune făgăduinţa aceea şi că îşi dorea o notă bună. În ziua următoare, tânărul Weatherhead a dat testul, însă, când au fost comunicate notele, a aflat că picase. Mare i-a fost dezamăgirea. S-a răzvrătit şi aproape că şi-a pierdut credinţa. A ajuns la concluzia că făgăduinţele din Biblie nu erau adevărate şi aceasta pentru că Dumnezeu nu îi împlinise dorinţa de a lua o notă bună.

Anul următor a repetat cursul. A muncit din greu şi a trecut. De data aceasta şi-a spus că nu avea nevoie de Dumnezeu şi că se putea descurca singur.

Au mai trecut ani şi dr. Weatherhead a ajuns să înţeleagă că puterea şi capacitatea personale erau în realitate puterea pe care Dumnezeu i-o dăduse. A început să îşi dea seama că Dumnezeu îi dăduse puterea de a trece examenul, însă la prima examinare el nu o folosise.

 

78. Adevărul relativ

Cât de dispus ai fi să zbori cu o companie aeriană al cărei moto este: „Standardele de siguranţă sunt bune pentru cei cu vederi conservatoare, însă inginerii noştri nu sunt aşa de închistaţi”? Cât de entuziasmat ai fi să intri sub bisturiul unui chirurg care ţi-ar spune: „Ştii, în timpul facultăţii nu mi-am bătut capul cine ştie ce cu anatomia, ţinând cont că adevărul medical este oricum relativ.” Cât ţi-ai lăsa copilul la o şcoală la care profesoara de chimie le spune copiilor că pot să bea din oricare din cele două containere cu H2O şi, respectiv, H2SO4, la urma urmelor ambele sunt pline cu lichide incolore şi oricum nu ingerăm decât câteva molecule.

 

79. Temelia lui Bonhoeffer

Dietrich Bonhoeffer a fost pastor şi teolog luteran, închis în închisorile naziste. Cu numai câteva zile mai înainte ca închisoarea în care se găsea el să fie eliberată de trupele aliate, a fost spânzurat. Bonhoeffer este unul din marii eroi ai credinţei din sec. 20. Iată ce scria el: „Credinţa înseamnă să descoperi şi să te prinzi de această temelie [viaţa, moartea şi învierea lui Isus Hristos]. Înseamnă să te ancorezi de ea. Credinţa înseamnă întemeierea vieţii mele pe temelia care se găseşte în afara mea, pe temelia veşnică şi sfântă, pe Hristos.”

 

80. Convertirea

Aşa cum nu mai puteam blestema, tot la aşa nici a mă îngrijora nu mai puteam. –John Wesley.

 

81. Doar Hristos poate salva

Unii pastori cad în capcana concepţiei că datoria lor este de a salva oameni. Însă numai Hristos poate salva. Poate că lucrul cel mai potrivit pe care îl poate face un pastor este ca ei înşişi să îşi primească mântuirea şi apoi să le împărtăşească şi altora experienţa. – William C. Martin, The Art of Pastoring

 

Misiunea pastorului este de-a dreptul imposibilă. Gândiţi-vă numai la ce li se cere: „Arată-ne pe Dumnezeu.” „Spune-ne ce doreşte Dumnezeu.” „Condu-ne la Dumnezeu.”

De credeţi că puteţi face aceste lucruri, deja aţi căzut pradă amăgirii. Ceea ce puteţi face este să vă descoperiţi propriul suflet şi probabil să le arătaţi şi altora cum să facă aceasta. Spre surpriza lor, singuri îşi vor îndeplini cererile. – William C. Martin

 

82.  Regret şi mângâiere

„Dintre toate cuvintele triste scrise sau rostite

Cele mai triste sunt acestea: Ar fi putut fi.”

 

Câţi oameni nu sunt învăluiţi de un nor întunecat atunci când se gândesc, chiar şi pentru o clipă, la persoana cu care erau la un pas de a se căsători, la investiţia pe care erau cât pe-aci s-o facă, la statutul pe care erau gata-gata să-l dobândească. Însă pentru fiecare persoană plină de regretul pentru o ocazie pierdută este o alta care regretă o faptă dusă până la capăt, un cuvânt rostit, o relaţie în care s-au angajat. Acestea sunt istorii ale unor decizii luate, ale stăpânirii de sine pierdute, ale unor convorbiri ce nu pot fi re-spuse. Sunt fapte – uneori păcătoase, însă de cele mai multe ori eronate sau neintenţionate –care au schimbat cursul unei vieţi şi care au lăsat asupra persoanei în cauză o povară zdrobitoare. „Aş da orice”, spune bărbatul sau femeia, „absolut orice, numai să pot schimba doar ziua aceea.” Regretul te poate măcina pe dinăuntru ca un cancer şi nu este bisturiu, nici substanţă chimică care să îl poată opri.

Însă, regretul poate rafina şi îmbunătăţi caracterul aşa cum numai dascălul cel mai priceput o poate face. Şi am să mă aventurez să spun că puţini sunt marii sfinţi care să nu aibă o mare capacitate de a regreta. Regretul eficient este hotarul ce se lărgeşte al sfinţeniei şi cuvântul cheie este „eficient”.

Saul din Tars ştia ceva despre regret. Regretul lui era aşa de puternic că a defulat în inima unui minunat recital despre învierea lui Hristos. Şi după ce i-a enumerat pe toţi cei ce L-au văzut pe Isus cel înviat, a continuat: „După ei toţi, ca unei stârpituri, mi s-a arătat şi mie. Căci  eu sunt cel mai neînsemnat dintre apostoli; nu sunt vrednic să port numele de apostol, fiindcă am prigonit Biserica lui Dumnezeu.” (1Cor. 15:8,9)

 

83. Naşterea Domnului

An de an, la Muzeul de Artă Metropolitan din New York este expusă o pictură din sec. 18, înfăţişând Naşterea Domnului. Este tradiţională în orice sens al cuvântului, mai puţin unul. În spatele ieslei, în depărtare se văd ruinele unor semeţe ruine romane. Artistul a ştiut sensul ieslei din Betleem. Naşterea noii ere a lui Dumnezeu însemna decesul vechii lumi a omului.

 

84. Avem nevoie de ajutor

Timp de 21 de ani, între 1955 şi 1976, Richard Daly a fost primarul oraşului Chicago. Primarul Daly era cunoscut ca un om destul de dificil, cu care nu se putea colabora prea uşor. Şi se povesteşte că într-o ocazie unul dintre cei ce îi scriau discursurile a venit la el şi i-a cerut o mărire de salariu. Primarul a răspuns aşa cum era numai de aşteptat: „Nu îţi acord nici o mărire de salariu. Şi-aşa te plătesc prea mult. Ar trebuie să îţi fie îndeajuns faptul că lucrezi pentru un aşa erou american cum sunt eu.” Şi cu asta a punct chestiunii respective. Sau cel puţin aşa credea primarul.

Două săptămâni mai târziu, primarul se pregătea să ţină un discurs la o întâlnire a veteranilor de război. Discursul urma să fie urmărit la nivel naţional. Un alt lucru pentru care era renumit primarul era obiceiul lui de a nu-şi citi discursurile în prealabil, ci numai în momentul prezentării. Ei, şi iată-l stând în faţa unei mari mulţimi de veterani şi ziarişti din toată ţara. A început prin a descrie situaţia grea a veteranilor. „Mă preocupă situaţia voastră. O am pe inimă. Sunt convins că ţara acesta trebuie să îşi aibă grijă de veterani. Aşa că, astăzi, propun un plan în 17 puncte, care mobilizează oraşul, statul şi guvernul federal în avea grijă de veteranii ţării.” Toată lumea, inclusiv primarul Daly, aştepta cu sufletul la gură să vadă despre ce fel de plan era vorba. Ei, şi primarul a dat pagina şi...tot ce a găsit scris era: „Acum eşti pe cont propriu, eroule!”

Nu ştiu dacă Daly a învăţat ceva din lecţia ce îi fusese dată. Ţinând cont de ego-ul său proeminent, este foarte posibil că nu. Însă ceea ce el ar fi trebuit să înveţe că fiecare dintre noi, indiferent de cât de mari şi tari ne credem, avem nevoie de sprijin. Avem nevoie de ajutoare care lucrează în spatele scenei pentru a ne face ceea ce suntem.

Dumnezeu are un ajutor pentru tine: Duhul Sfânt.

 

85. Nu am voie să trec strada

Un băieţel făcea ture-ture cu bicicleta în jurul blocului. Un poliţist l-a oprit şi l-a întrebat de ce se învârtea în jurul blocului. Băieţelul i-a spus că fugea de acasă. Poliţistul l-a întrebat de ce atunci se învârtea în jurul blocului. Băieţelul i-a răspuns: „Pentru că mămica spune că nu am voie să traversez strada.”

Aţi înţeles mesajul? Ascultarea vă va ţine aproape de cei pe care îi iubiţi.

 

86. Martin Luther

Ca de obicei, Martin Luther a spus-o cum nu se poate mai bine: „Însă, aşa cum Isus spusese mai devreme, totul depinde de faptul dacă simţi şi găseşti că Îl iubeşti pe acest Om [Isus]. Căci dacă tu crezi aceasta cu adevărat, atunci iubirea ta va fi acolo şi inima ta va fi mişcată să spună: „Hristos, Domnul meu cel preaiubit, a făcut atât de mult pentru mine. El L-a împăcat pe Tatăl cu mine şi Şi-a dat viaţa pentru mine. El s-a luptat cu moartea mea şi a biruit-o şi mi-a dat toate posesiunile Lui. Şi atunci eu să nu iubesc? Şi atunci eu să nu mulţumesc, să laud, să dau slavă şi să-I slujesc cu viaţa mea şi cu tot ceea ce am? Dacă nu, atunci ar trebui să-mi fie ruşine că sunt om!

Aşadar, Hristos spune: dragostea sinceră pentru mine face parte dintr-un creştinism autentic.”

Atunci când crezi în Hristos, când trăieşti în părtăşie cu El, dragostea şi faptele bun curg natural, izvorând dintr-o viaţă împreună cu Hristos: influenţa Lui cea bună îşi lasă amprenta asupra noastră.

 

87. Efectul de durată al iubirii

Paul Scherer ne povesteşte cum într-o zi i-a venit în minte Războiul din Crimeea, cu tunurile şi tobele ce bubuiau la unison, cu moartea şi suferinţa ce luaseră în stăpânire câmpurile de luptă. Îl interesa istoria unei femei ce a luat parte la acel război. O femeie singură, cu un felinar în mână, trecând de la un pat la altul, în baraca spitalului, în timp ce soldaţii îi sărutau umbra atunci când trecea pe lângă ei. Şi îşi aducea bine aminte numele ei: Florence Nightingale, însă nici dacă l-ai fi ameninţat cu tunul şi nu ar fi putut să îşi aducă aminte ce anume s-a înfăptuit prin acel război. Dar dumneavoastră, vă mai amintiţi despre ce anume a fost vorba? Şi atunci ce anume durează în această lume? Care este realitatea care nu trece? Numai iubirea, care nu dă greş niciodată.

 

88. Sensul vieţii

Are Macbeth dreptate atunci când spune că viaţa nu este decât o umbră (actul 5, scena 5 din tragedia cu acelaşi nume de Shakespeare)? Să nu fie viaţa decât o umbră fără substanţă, fără sens? Din timpuri străvechi, scriitori şi filosofi au încercat să dea răspuns la această întrebare. Nu cred că a reuşit vreunul dintre ei să dea un răspuns satisfăcător. Cineva spunea: „Încercarea de a vorbi despre realitatea supremă este ca şi cum ai vrea să trimiţi un sărut printr-un mesager.” Înţeleg ce a vrut să spună: o parte din adevăr se pierde în procesul traducerii.

Care este sensul vieţii? Aceasta este o întrebare filosofică, fără doar şi poate, însă nu doar a filosofului, ci ea aparţine oricărei fiinţe omeneşti. Este o întrebare care poate fi pusă în momentele de disperare sau speranţă, din cinism sau din curiozitate sinceră, dintr-o dorinţă profundă de a avea ţinte în viaţă. Indiferent de contextul în care punem întrebarea despre sensul vieţii, aceasta este întrebarea noastră principală şi fundamentală.

Şi atunci nu este nici o surpriză că Isus o abordează şi îi dă răspuns. Şi surprinzător, răspunsul nu este dat în contextul unei cerţi de cuvinte cu conducătorii iudei, nici în cadru vreunei discuţii cu ucenicii, nici în cadrul Predicii de pe Munte în care Isus se ocupă de atâtea chestiuni esenţiale. Este sugestiv faptul că Isus abordează chestiunea sensului vieţii în contextul rugăciunii de Mare Preot, aşa cum a fost numită de mulţi teologi.

Ucenicii sunt în camera de sus. Tocmai au terminat masa de Paşte şi Isus se gândeşte la răstignirea ce va avea loc în următoarele 24 de ore. El ştie că urmează să îşi lase ucenicii singuri în lume şi se înfăţişează înaintea lui Dumnezeu aşa cum numai un preot ar fi făcut, ca să mijlocească pentru ei, să se roage pentru ei. În versetul 3 al acestei rugăciuni, Isus ne spune care este sensul vieţii veşnice, şi deci, sensul vieţii în sine: „Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu.”

 

89. Rugăciunea nu-L schimbă pe Dumnezeu, mă schimbă pe mine

Într-o scenă din „Shadowland”, un film despre viaţa lui C.S. Lewis, acesta revine la Oxford la Londra, unde tocmai avusese loc căsătoria lui cu Joy Gresham: o ceremonie restrânsă, oficiată la căpătâiul patului ei de spital. Joy murea de cancer şi pe tot parcursul luptei ei cu suferinţa, a descoperit împreună cu Lewis adâncimea iubirii lor. Ajuns la Oxford, unde era profesor, Lewis se întâlneşte cu Harry Harrington, preot episcopalian, şi care îl întreabă ce veşti are. Lewis ezită, apoi se decide să vorbească despre căsătorie, dar nu şi despre cancer: „Veşti bune, Harry, cred că veşti bune. Da, veşti bune.”

Harrington, neştiind de căsătorie şi gândind că Lewis se referea la starea medicală a lui Joy, răspunde: „Ştiu cât de mult te-ai rugat....acum Dumnezeu răspunde la rugăciunile tale.”

„Dar nu pentru asta mă rog, Harry,” răspunde Lewis, „mă rog pentru că nu pot să nu mă rog. Mă rog pentru că sunt neputincios. Mă rog pentru că nevoia curge din mine tot timpul, fie că dorm, fie că sunt treaz. Nu Îl schimbă pe Dumnezeu; mă schimbă pe mine.”

 

90. Rugăciunea

Peter Marshall a început o sesiune parlamentară cu această rugăciune: „O, Doamne, iartă-ne că gândim că rugăciunea ar fi o pierdere de timp şi ajută-ne să vedem că fără rugăciune, toată munca noastră este o pierdere de timp.”

 

91. Rugăciune

Încleştarea palmelor în rugăciune este începutul unei revolte împotriva haosului din lume. – Karl Barth

 

92. Dă-le la spate

Imediat ce te trezeşti, toate dorinţele şi toate speranţele tale pentru ziua respectivă dau năvală ca nişte animale sălbatice. Şi prima treabă care trebuie făcută în fiecare dimineaţă este să le dai pe toate la spate şi să asculţi glasul celălalt, să adopţi celălalt punct de vedere, să laşi ca cealaltă viaţă, mai liniştită, mai mare, mai puternică, să te inunde. – C.S. Lewis.

 

93.În lume dar nu din lume

În „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici”, de Solzhenitsyn, ne sunt povestite ororile pe care Ivan le îndură într-un lagăr de concentrare sovietic. Într-o zi, Ivan se ruga cu ochii închişi, când un tovarăş de suferinţă îl vede şi începe să îl ironizeze: „Rugăciunile nu te vor ajuta să ieşi de aici mai repede.” Deschizându-şi ochii, Ivan răspunde: „Nu mă rog să ies din închisoare, ci să fac voia lui Dumnezeu.”

 

94. Credinţă

Doi studenţi au mers să îl asculte pe renumitul sceptic Robert Ingersoll. Şi după încheierea conferinţei, unul i-a spus celuilalt: „Ei, bine, cred că ţi-a cam clătinat convingerile creştine, nu-i aşa?” Celălalt i-a răspuns: „Nu, nu cred. Ingersoll nu a explicat existenţa mamei mele şi până când nu-mi va explica aceasta, eu unul voi rămâne la Dumnezeul mamei mele.”

 

95. Mama

Proverb spaniol: O uncie de mamă face cât o tonă de popă.

Abraham Lincoln: Nimeni nu este sărac, atâta timp cât are o mamă evlavioasă.

William Ross Wallace: Mâna care leagănă pătuţul copilului este mâna care cârmuieşte lumea.

 

96. Mama

În urmă cu ceva timp, pe CNN era difuzată povestea unui tânăr de 25 de ani, din San Francisco, bolnav de SIDA şi care se stingea văzând cu ochii. Ne dăm seama cam cum ajunsese să contacteze boala. Tatăl lui nu mai dorea să ştie de el; mama îi murise; aşa că nu mai avea pe nimeni. Tânărul slăbise îngrozitor de mult; nu mai rămăsese decât o umbră. Reporterul l-a întrebat cum făcea faţă durerilor, morţii iminente şi, mai ales, respingerii din partea familiei. „Îmi închid ochii şi îmi imaginez că am să mă trezesc în braţele mamei. Ştiu sigur că ea nu m-ar părăsi niciodată.”

 

97. Bucuria de a fi o bucurie pentru semeni

Pe când călătorea cu autobuzul, cineva a observat că şoferul acela era extraordinar de bucuros în absolut orice situaţie. Avea câte un cuvânt bun pentru absolut fiecare persoană care se urca în autobuzul lui.

Pe când se pregătea să coboare, omul nostru i-a spus şoferului că trebuie să fie omul cel mai fericit de pe pământ şi ar fi dorit să ştie care era motivul. „Ei bine, în urmă cu câteva luni am citit în ziar despre un om care a lăsat prin testament o sumă foarte mare unui şofer care fusese amabil cu el. Aşa că, mi-am zis, de ce nu aş face o încercare? Însă până la urmă, a ajuns să îmi placă aşa de tare să fiu drăguţ cu oamenii, că nici nu-mi mai pasă de nici o moştenire!”

 

98. Biserica

Teologul misionar Emil Brunner asemăna implicarea bisericii în lucrarea misionară cu relaţia dintre foc şi ardere: „Biserica există prin misiune aşa cum focul există prin ardere.” Cu alte cuvinte, fără ardere, nu e nici foc. Fără misiune, nu e nici biserică.

 

99. Omul faţă în faţă cu destinul lui

Când omul îşi contemplă soarta, toţi idolii amuţesc. – Albert Camus

 

100. Disciplina

Respectul de sine este fructul disciplinei; simţul demnităţii creşte cu capacitatea de a-ţi spune singur nu. – Abraham Joshua Heschel

Joomla SEF URLs by Artio