Tipărire

Ca prin foc

Scris de Luz Alva Arauzo.

De Luz Alva Arauzo ¦ Pagina de carte

În secolul al XVI-lea, conchistadorii spanioli trimiteau rapoarte uimitoare regelui Spaniei în care descriau incredibila frumusețe și bogăția uluitoare a Perului, țara în care m-am născut eu. Conchistadorii au rămas fără cuvinte și s-au minunat când au văzut Templul soarelului, care era acoperit cu dale imense din aur masiv. Razele soarelui de aur erau încrustate cu foarte multe pietre prețioase. Când soarele se ridica la răsărit, strălucirea pe care acestea o reflectau pe dalele de aur orbeau pentru o clipă privitorul.trujillo

Ei au putut vedea arbori, oameni în mărime naturală și lame – toate făcute din aur masiv. În ramurile copacilor erau așezate păsări, fructe, flori și fluturi confecționate din aur, argint și pietre prețioase.

Patru secole mai târziu

Însă, 400 de ani mai târziu, doar o mică parte din acele splendori a mai rămas. Peru a fost devastat de boli, viloențe și războaie de gherilă, care au ținut prima pagină a ziarelor. Totuși, în ciuda evenimentelor tragice care au venit peste țara mea de baștină, Peru se reface, iar Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea se dezvoltă ca niciodată mai înainte.

Dintre multele lucrări minunate ale providenței divine din America de Sud, un episod a avut o foarte mare influență în experiența mea creștină. Este o istorie despre cum Dumnezeu a condus evenimentele în partea de nord a Perului.

Tatăl meu, Augustin Alva, a fost nu doar primul absolvent al școlii adventiste din Peru, ci și primul pastor adventist hirotonit din țară. El a fost chemat să lucreze într-o zonă alba, în Trujillo, un oraș frumos situat la poalele Munților Anzi și înconjurat de apele turcoaz ale Oceanului Pacific.

Înainte ca noi să ajungem în oraș, tata s-a dus și a cumpărat o casă mare și veche cu două etaje. Casa avea și o curte imensă în care tatăl meu intenționa să ridice o biserică și o școală.

Timp de mai multe luni toate întâlnirile bisericii se țineau în sufrageria casei noastre, care era ocupată în fiecare Sabat. Ziua începea la ora 8:00 cu ora instructorilor. La 9:00 aveam Școala de Sabat, urmată la 10:00 de ora misionară. Serviciul divin începea la 11:00. La 15:00 plecam să împărțim literatură, iar la ora 17:00 întâlnirea misionarilor voluntari era îmbinată cu programul de încheiere a Sabatului.

Zilele săptămânii erau, de asemenea, încărcate cu activități bisericești ce se desfășurau în casa noastră. Lunea, marțea și joia tatăl meu ținea cursuri serale pentru membrii care nu aveau deloc sau nu terminaseră școala. Miercuri seara aveam ora de rugăciune. Vineri seara se ținea o oră de consacrare și mărturisire.

După cum puteți observa, familia Alva era ocupată cu activitățile bisericii toată săptămână și, mai ales în Sabat. Dar nouă ne plăcea ceea ce făceam și socoteam că este privilegiul nostru să găzduim biserica până se va construi o clădire dedicată.

Un interes ciudat pentru literatura bisericii

La scurt timp după ce noi am ajuns la Trujillo niște adolescenți au bătut la noi în ușă. Spre marea noastră mirare, ei au cerut să cumpere toate publicațiile adventiste pe care le aveam. Pe măsură ce timpul trecea, tot mai mulți oameni se arătau interesați să cupere literatura bisericii noastre. Nu vă putem spune ce încântați eram să vedem nu doar adolescenți, ci și părinți, bunici și copii mici, doritori să cumpere literatură.

Când am terminat toate materialele, tatăl meu s-a dus la Lima, la Conferință, și a cerut ca mai multă literatură se ne fie trimisă cu autobuzul de noapte. Eram atât de emoționați când au ajuns cutiile și am mulțumit Domnului pentru succesul uimitor pe care îl aveam, de a vinde publicațiile bisericii de acasă.

Într-o dimineață a venit să ne viziteze o mătușică drăguță căreia noi îi spuneam Tia Rosa. Ea era foarte drăguță și deschisă, dar și foarte catolică. Părea cumva supărată și, după salutările obișnuite, ne-a întrebat pe un ton îngrijorat:

„Voi vindeți literatură adventistă în Trujillo?”

„Da, desigur”, au răspuns părinții mei la unison.

„Dar voi știți de ce vă cumpără oamenii aceștia revistele?”, a întrebat mătușa Rosa.

„Păi, pentru că sunt intersați de credința adventiștilor de ziua a șaptea!”

„Nu de-aia”, a răspuns Mătușa. „Voi nu citiți ziarele? N-ascultați la radio? Nu știți ce se-ntâmplă?”

„Am fost atât de ocpuați”, a zis tatăl meu, „cu activitățile bisericii, că n-am avut timp să citim ziare și să ascultăm radioul.

            Neîncrezătoare, mătușa mea a spus: „Nu știți că în orașul acesta are loc Congresul euharistic, la care iau parte reprezentanți de la Vatican și alți prelați catolici?” Apăsându-și vorbele ea a adăugat: „Asta este ultima săptămână a congresului, iar duminică  la ora 15:00 vor încheia congresul oferind sume mari de bani celor care au adus cele mai multe publicații adventiste. Și asta nu e tot, pentru că la sfârșitul programului se va face un foc mare în care vor fi arse toate materialele adventiste adunate.”

Vom vinde mai departe

Părinții mei au rămas încremeniți și fără cuvinte. În cele din urmă mama a zis încet: „Ei bine, dacă ei cumpără literatura noastră ca s-o ardă, poate c-ar trebui să n-o mai vindem.”

După câteva discuții tatăl meu, cu hotărârea-i caracteristică, a spus: „Nu! O să le vindem mai departe revistele și cărțile noastre, pentru că știm că Domnul este cu noi.” Mătușa Rosa a plecat vânturându-și mâinile în aer, exasperată.

Vânzările au crescut, și au crescut și încasările. În timpul ultimei săptămâni a congresului, gloate de oameni de toate vârstele veneau și băteau nebunește la noi la ușă. De dimineața devreme până seara târziu au tot venit până am vândut toate cărțile, toate revistele și toate broșurile pe care le aveam.

            Chemarea intervenției divine

            În Sabat, dimineața, tatăl meu a spus tulburătoarea veste membrilor bisericii. „Publicațiile noastre urmează să fie arse”, a spus el. „Biserica noastră va fi batjocorită, iar Dumnezeu va fi defăimat.” Apoi a continut: „Prieteni, așa ceva nu este drept. Avem o singură cale de a triumfa, iar aceasta este prin post și rugăciune. Eu nu cunosc altă cale.” Toți au răspuns cu un amin hotărât.

            Imediat, adunarea s-a împărțit în grupe mici pentru rugăciune. În fiecare ceas și în fiecare clipă din zi și din noapte era cineva care trimitea cereri de eliberare către curțile cerești. Ușile casei noastre nu s-au închis deloc, iar membrii bisericii au venit necontenit toată acea noapte de sâmbătă și duminică dimineața pentru a se ruga.

            Când am privit și am văzut minunatul soare răsărind peste oraș, am știut că ceasul marelui eveniment se apropia cu repeziciune.

            Focul

            În cele din urmă, la ora trei după-masă, am deschis vechiul nostru aparat de radio ca să ascultăm încheierea programului final al Congresului euharistic. Programul părea că decurge normal. Mii de oameni s-au adunat în fața catedralei pentru marele eveniment. Atunci am auzit vocea puternică a episcopului orașului Trujillo, care ura bun venit enoriașilor din parohia sa. A respirat adânc și a anunțat că „acum urmează să ardem toate publicațiile ereticilor, deoarece, așa după cum știți, adventiștii de ziu......” Și s-a oprit exact aici. Noi nu înțelegeam ce s-a întâmplat. Am crezut că s-a întrerupt din cauza bătrânului nostru aparat, așa că l-am zdruncinat puțin, dar degeaba. După o pauză ciudată am auzit că se transmitea niște muzică populară, dar nu se spunea nimic despre Congresul euharistic.

            Eram încordați! Ce s-o fi întâmplat?

            Câteva minute mai târziu câțiva tineri care priveau ceremonia au venit alergând la noi acasă. Cu răsuflarea între-tăiată ei ne-au anunțat: „Știți ce s-a întâmplat? Știți ce s-a întâmplat? Episcopul n-a mai reușit să termine propoziția. S-a clătinat și a căzut pe podea. Ambulanța l-a dus la spital. Dar la sosire a fost declarat mort.”

            Prelații au rămas la catedrală speriați, cutremurați și înspăimântați. Niciunul n-a mai îndrăznit să aprindă chibritul și să dea foc publicațiilor adventiste. Norodul strâns la catedrală, încet și ezitant la început, s-a apropiat și a luat reviste. Apoi au venit alții mai cu încredere și au început să ia reviste, cărți, broșuri, pliante, și curând, n-a mai rămas nicio urmă din toată grămada stânsă pentru focul cel mare. Oamenii au fost curioși să afle ce sunt aceste materiale care trebuia să fie arse.

Concluzie

            Doar în cer vom vedea care a fost adevăratul impact al acelei zile minunate de izbăvire din fața catedralei din Trujillo, Peru. Eu însă, sunt încântată să vă spun că în Trujillo sunt astăzi mai mult de 80 de biserici adventiste de ziua a șaptea. Cu ceva tip în urmă, acolo a avut loc un congres al tinerilor adventiști, la care au participat peste 5 000 de persoane provenite de la bisericile din zonă.

            Focul de care ne temem, flăcările care ne înspăimântă, deseori nu merită atâta spaimă din partea noastră. Mereu și mereu Dumnezeu și-a împinit făgăduința de a-Și izbăvi copiii din orice încercare prin care dușmanul îi amenință, inclusiv din jocul flăcărilor:  „Când vei trece prin foc”, ne promite El, „flăcările nu te vor aprinde” (Is. 43:2). Noi nu știm când și cum își va arăta El puterea.

 

            Da, Dumnezeul nostru este capabil. Da, El intervine. Da, El face aceasta când, în providența Sa, consideră că este cel mai bine. Dar, salvându-Și poporul – și cărțile Sale – din flăcări, nu este tot ce poate El să facă. Câteodată El face mult mai mult, uluitor de mult. Asta pentru că El însuși este un foc mistuitor (Deut. 4:24; Evrei 12:29).

LUZ ALVA ARAUZO este profesoară universitară pensionată, iar ultima dată a predat la Southwestern Adventist University, SUA.

Traducere: Iosif Diaconu

 

Preluare din Adventist Review , nr.3 2014

Joomla SEF URLs by Artio