Tipărire

Peripateticii

Virgiliu Peicu ¦ Editorial

Veniți după Mine…!” (Mat. 4: 19)

În cartea Genezei ni se spune că, după ce Dumnezeu L-a creat pe Adam, prima sarcină pe care i-a încredințat-o a fost aceea de a se educa prin Peripateticiicunoașterea naturii și a mediului înconjurător. În versetul 19 din capitolul 2, ni se arată cum a început procesul de educație al omului sub îndrumarea lui Isus și a îngerilor.

Odată cu cristalizarea marilor civilizaţii, au apărut şcolile. Se spune că preoţii feluritelor religii au fost primii profesori, iar templele şi locaşurile de cult au fost primele şcoli unde, pe lângă învăţăturile religioase, se predau scrierea, cititul, matematica şi alte noţiuni ştiinţifice, la nivelul de cunoaştere din vremea aceea. Printre popoarele civilizate ale Antichităţii, evreii au rămas renumiţi pentru interesul lor faţă de educaţie. Dumnezeu a răspuns interesului lor, ajutându-i şi inspirându-le cele mai eficiente metode educative şi le-a indicat scopul suprem al educaţiei.

Alături de învăţătura ebraică, metodologia culturii greceşti este considerată o sursă de inspiraţie pentru civilizaţia creştină. Şi mă refer la modelul şcolii ,,peripatetice”. Denumirea aceasta a fost atribuită şcolii lui Aristotel deoarece ,,învăţătorul îşi predă lecţiile mergând, călătorind sau plimbându-se prin curtea templului lui Apolo. Cuvântul grecesc peripatetikos – peripatein are sensul de ,,a se plimba, a merge pe jos – itinerant, călător”. Acest procedeu a fost folosit de cei mai vestiţi educatori, filosofi şi întemeietori de religii ai Antichităţii. Deoarece şi Isus a folosit această metodă, mi se pare interesant să amintim un aspect de fond al acestei metode de educaţie.

Discipolii care se adunau în jurul învăţătorului aveau ca singură motivaţie faptul că le plăcea înţelepciunea şi modelul educatorului. Erau cuceriţi de adevărul exprimat de el şi doreau să devină asemenea lui. Trăiau zi de zi cu el, călătoreau, mâncau şi se odihneau cu el. Urmăreau să-l imite în toate. Învăţătorul devenea ,,supremul” pentru ei. Trăiau, lucrau şi mureau pentru învăţătorul lor. Ei nu învăţau pentru a deveni competenţi într-o meserie, ci ca să devină asemenea învăţătorului lor. Acesta era scopul şcolii peripatetice, folosită şi de Isus. Acesta este şi modelul de şcoală şi de discipoli lăsat de Isus pentru a fi urmat de credincioşii Săi, chiar dacă nu în formă, dar sigur în conţinut.

În primele mele zile de studenţie la Institutul Teologic Adventist, am fost martor la o discuţie dintre doi colegi. În vremurile acelea, nu aveam siguranţa nici măcar a terminării unui an de studii, cu atât mai puţin a întregului ciclu teologic de patru ani. Cu privire la angajarea în pastoraţie, aveam vagi speranţe. Aşa erau vremurile. În acest context, un coleg a întrebat pe un altul: ,,Crezi că vom apuca să terminăm şcoala şi să ajungem vreodată pastori?” Când l-am auzit, am tresărit, căci şi eu aveam astfel de întrebări. Colegul întrebat a spus ceva ce n-am uitat niciodată: ,,Am venit aici atras de Isus şi de iubirea Lui. Nu ştiu dacă voi ajunge pastor şi nu mă frământă chestiunea aceasta, dar sunt fericit în fiecare zi pe care o petrec aici, în şcoala Lui.” Şi era fericit. Pastor n-a ajuns niciodată pentru că, după un timp, a murit fulgerător. A fost colegul nostru Dumitru Ungureanu.

Isus le-a poruncit profeţilor să înfiinţeze astfel de şcoli pentru tineretul lui Israel. Se numeau şcolile profeţilor. Prin ele, s-au consolidat civilizaţia şi prosperitatea lui Israel. Dar o întrebare îmi bântuie sufletul. De ce Isus n-a vrut să înveţe, ca om, în aceste şcoli de El poruncite? De ce n-a vrut să fie elev, student sau profesor acolo? De ce n-a urmat şcoala sinagogală? Dacă Isus ar fi acum elev, licean sau student, ar veni la şcoala noastră? Ar reuşi să rămână colegul nostru de cameră sau de an? Am vrea să ne fie profesor? El nu ne educă pentru o meserie, ci pentru o menire, pentru un destin şi o misiune. „Tu vino după Mine!” (Ioan 21:22).

 

Virgiliu Peicu, redactor-şef la Curierul Adventist.

Joomla SEF URLs by Artio