Tipărire

"Scoala-te, lumineaza-te! Isus vine!"

De Claudiu Miron ¦ Perspective

lumineazaOricine studiază cele opt volume ale Istoriei Bisericii Creştine, scrise de Philip Schaff, poate descoperi că nu a existat vreun secol sau vreo decadă în care biserica lui Dumnezeu de pe pământ să nu fie lovită de Diavol. Astfel, de-a lungul secolelor, copiii lui Dumnezeu şi-au vărsat sângele, au mers la eşafod sau ghilotină, au cântat în mijlocul flăcărilor pe rug sau şi-au mărturisit credinţa în arenele păgâne, unde au murit sfâşiaţi de fiarele înfometate. Prin metode complexe şi diverse arme, Diavolul a lovit întotdeauna în biserica lui Dumnezeu şi a încercat să o distrugă. Războiul început în cer s-a mutat pe pământ (Apocalipsa 12), iar de pe pământ a intrat în biserică. Iar biserica noastră nu este imună în faţa acestui război. Ţintele principale ale Diavolului nu sunt nici bisericile de tip Church Caffe (Biserica de tip cafenea), nici bisericile evanghelice liberale, nici cele înrudite cu United Church of Bacon (Biserica Unită a Slăninii), în care accentul se pune pe mâncare şi părtăşie, nici măcar cele istorice, care au renunţat la Biblie, înlocuind-o cu tradiţia, ci biserica rămăşiţei, care apără adevărul, luptă pentru adevăr şi încearcă să-l şi trăiască. Dar chiar şi biserica rămăşiţei se confruntă cu tot mai multe provocări.

Lecturând cele două volume de istorie ale Bisericii Adventiste din România, intitulate Noaptea strâmtorării şi Lacrimi târzii, scrise de Gil Pey, putem observa cu uşurinţă diferenţa vizibilă dintre adventismul din preajma războaielor mondiale şi cel de astăzi. Starea generală a poporului lui Dumnezeu de astăzi este îngrijorătoare sau poate de plâns. Se poate vedea cum de la un an la altul există un interes tot mai mic pentru spiritualitate, pentru seriozitate creştină şi pentru implicare în misiunea încredinţată Bisericii Adventiste (Apocalipsa 10:11). Pe lângă cele amintite mai sus, biserica noastră de astăzi se confruntă cu o mulţime de probleme, printre care lupta titanică cu privire la hirotonirea femeii, secularismul care invadează biserica, pierderea perspectivei apocaliptice, neutralizarea misiunii noastre şi altele. Însă de cealaltă parte a războiului este Isus. El este Cel care cheamă biserica Sa aşteptătoare să se reorienteze asupra misiunii ei, să se umilească şi să se consacre pe deplin. Una dintre marile nevoi ale bisericii noastre din 2015 este refocalizarea: destinul la care Dumnezeu a chemat Biserica Adventistă este acela de a pregăti o lume întreagă pentru a doua venire a lui Isus. Acesta este ţelul, aceasta este pasiunea noastră. Acesta este destinul la care Isus îl cheamă pe fiecare adventist.

Mă gândesc la George Riflle şi la fratele său Frederick. Erau doi fraţi germani care trăiau în Rusia în secolul al XIX-lea. Amândoi s-au hotărât să părăsească Rusia şi să plece în America de Nord. George a mers spre sud, în Argentina, iar fratele său spre nord, în Kansas. Amândoi erau fermieri: semănau, secerau, aveau animale. Unul în Kansas, celălalt în Argentina! George a trecut prin momente foarte grele în Argentina. Timp de şase ani a avut numai eşecuri în ce privește recoltele şi animalele. Atunci s-a decis să vină la fratele lui, în Kansas. În 1885, amândoi fraţii au devenit adventişti. Ei au pus bazele celor mai mari ferme din Kansas. În câţiva ani, au ajuns oameni de afaceri prosperi. Dar în inima lui George era o nelinişte permanentă, un foc continuu. El nu putea trăi o viaţă liniştită. Fermele erau pline cu animale, recoltele creşteau, iar George Riflle îşi predase viaţa lui Isus. Se simţea dator să facă ceva. Şi s-a gândit la comunitatea vorbitoare de limbă germană din ţara în care locuise peste şase ani – Argentina. Într-o zi s-a dus la fratele lui, Frederick, şi i-a spus: „Fratele meu, voi vinde tot ce am, toată  ferma, şi voi pleca! Voi pleca să spun ce a făcut Isus în viaţa mea! Am o pasiune în inima mea!” Pe la sfârşitul anilor 1890, George Riflle s-a dus în Argentina. În acea perioadă, nu era încă nicio biserică adventistă în America de Sud. George ajunge acolo, începe să vorbească despre Isus şi traduce literatură. Un număr semnificativ de oameni Îl acceptă pe Isus, mesajul adventist şi Sabatul şi se pregătesc pentru a doua venire a lui Isus. Dar acolo nu existau pastori adventişti sau biserici adventiste. Aşa că George Riflle botează 50 de persoane. Într-o zi scrie Conferinţei Generale în cuvinte pline bucurie: „Fraţilor, sunt aici, în Argentina, lucrez ca misionar laic şi tocmai am botezat 50 de oameni... Veniţi şi ajutaţi-mă!” Iar Conferinţa Generală îi răspunde printr-o scrisoare interesantă: „Dragul nostru frate, tu nu ai nicio autorizaţie să botezi oameni!” George Riflle le scrie înapoi: „Dragi fraţi ai Conferinţei Generale, vă mulţumesc din suflet pentru sfatul pe care mi l-aţi dat! Dar vă rog trimiteţi aici un pastor hirotonit, căci sunt atâţia oameni care vor să se boteze!” Fraţii de la Conferinţa Generală au trimis... Şi sute au fost botezaţi!

Biserica Adventistă din America de Sud a luat fiinţă pentru că un fermier s-a refocalizat, s-a consacrat şi, motivat de crucea lui Isus, s-a dus să predice acolo. George s-a simţit „dator” precum Pavel, iar astăzi sunt peste 2,3 milioane de adventişti în America de Sud şi aproximativ 10 600 de biserici adventiste. Dacă ne uităm în toate ţările din lume unde a ajuns adventismul, vom descoperi că acesta a fost dus acolo de oameni simpli, obişnuiţi, consacraţi şi dedicaţi.

Acum, la sfârşitul timpului, oameni iertaţi, transformaţi, consacraţi şi împuterniciţi de Duhul Sfânt vor încheia lucrarea lui Dumnezeu de pe acest pământ. Acum, la finalul timpului, Isus va avea un popor care-şi va dori tot ceea ce El Îşi doreşte, care va fi îngrijorat de tot ce este El îngrijorat! Tot ce-şi va dori poporul Lui va fi să-I aducă glorie numelui Său, şi nu numelui lor. Isus va avea un popor atât de schimbat de crucea Lui, atât de plin de iubire pentru El şi atât de doritor să primească Duhul Sfânt în viaţa lor!

Isus este pregătit să vină de atât de mult timp, însă aşteaptă după noi. Lucrul pe care El îl aşteaptă este ca noi să ne predăm întreaga inimă fără rezerve. O vorbă inspirată spune că „lui Dumnezeu i-a luat doar o noapte să-l scoată pe Israel din Egipt, dar i-a luat 40 de ani să scoată Egiptul din inimile lor”. Noi trebuie să-L lăsăm pe Dumnezeu să ne separe de această lume şi de tot ce ne oferă ea. Mulţi dintre noi mor sufocaţi de păcat în deşertul acestei lumi. Secretul victoriei lui Israel putea fi consacrarea, umilinţa şi încrederea 100% în Dumnezeu. Acesta poate fi şi secretul nostru, al celor de astăzi... Dacă noi vom colabora cu Dumnezeu şi ne vom umili, în curând vom sta pe ţărmurile cereşti.

În concluzia celor spuse mai sus, doresc ca mintea şi inima cititorului să facă cunoştinţă cu una dintre rugăciunile lui Ellen White: „Doamne, ia Tu inima mea, căci eu nu ţi-o pot da! Ea este proprietatea Ta, păstreaz-o curată, căci eu nu o pot păstra! Salvează-mă în ciuda egoismului meu, modelează-mă, transformă-mă Tu! Aş vrea să devin ceea ce Tu ai vrea să fiu!” Amin.

Claudiu Miron este pastor în Conferinţa Transilvania de Nord.

Joomla SEF URLs by Artio